de oţel ce-l ţinea captiv, în care trebuia să-şi reprime cu toată puterea pornirea de a se năpusti cu pumnii asupra barelor de fier, de a le crăpa ţeasta temnicerilor lui şi de a ţâşni afară, în libertate, în libertatea Londrei. Uneori se gândea la Liz. Îşi concentra imaginaţia asupra ei scurt, aşa cum ai îndrepta obiectivul unui aparat de fotografiat, îşi amintea preţ de o clipă atingerea mângâietor-viguroasă a trupului ei prelung, apoi şi-o alunga din minte. Leamas nu era tipul obişnuit să trăiască din visuri.

Îi dispreţuia pe tovarăşii săi de celulă, iar aceştia îl urau. Îl detestau pentru că reuşea să fie ceea ce fiecare, în sufletul lui, ar fi vrut să fie: un mister. Ţinea departe de colectivitate o latură semnificativă a personalităţii sale; nu putea fi atras, la ceasul mărturisirilor, să povestească despre iubita lui, despre familie sau despre copii. Nu ştiau nimic despre Leamas; aşteptau, dar el nu le întindea nicio mână. Prizonierii nou-veniţi sunt, în mare, de două feluri: pe de o parte, aceia care, din ruşine, din frică sau sub imperiul spaimei, aşteaptă cu groază fascinată să fie iniţiaţi în ştiinţa vieţii de închisoare, şi, pe de altă parte, sunt aceia care profită de pe urma acestei situaţii noi ca să se facă îndrăgiţi de comunitate. Leamas nu făcea nimic din toate astea. Părea că se mulţumeşte să-i dispreţuiască pe toţi, iar ei îl urau pentru că, asemenea lumii de afară, nu avea nevoie de ei. Cam după vreo zece zile se săturaseră de chestia astă. Cei mari nu-şi primiseră omagiile, celor mici nu li se uşurase situaţia, aşa că l-au înghesuit în timp ce stăteau la coadă pentru cină. Înghesuitul este un ritual de puşcărie înrudit cu practica înghiontirii din secolul al optsprezecelea. Are avantajul unui accident aparent, în care gamela deţinutului este răsturnată, iar conţinutul vărsat pe uniformă. L-au împins pe Leamas dintr-o parte, iar, din cealaltă, o mână binevoitoare s-a lăsat pe braţul lui, şi lucrarea a fost gata. Leamas n-a spus nimic, i-a privit absent pe cei doi bărbaţi aflaţi în dreapta şi în stânga lui, acceptând în tăcere mustrarea plină de ocări a unui gardian care ştia prea bine ce se întâmplase.

Patru zile mai târziu, în timp ce săpa stratul de flori al închisorii, păruse să se împiedice. Ţinea sapa cu amândouă mâinile pe lângă corp, iar vârful cozii se vedea ieşind vreo 15 centimetri din pumnul drept. În timp ce se chinuia să-şi recapete echilibrul, prizonierul din dreapta lui se încovoiase cu un geamăt de durere, ţinându-se cu mâinile de stomac. După întâmplarea asta, nu mai fusese niciodată înghesuit.

Poate că lucrul cel mai straniu din închisoare a fost pachetul învelit cu hârtie cafenie de la plecare. Într-un mod rizibil, îi amintea de ceremonia căsătoriei - cu acest inel mă unesc cu tine, cu acest pachet te redau societăţii. I l-au înmânat, l-au pus să semneze pentru el; conţinea tot ce avea pe lumea asta. Nu mai era nimic altceva. Leamas îl simţi ca fiind cel mai dezumanizant moment din cele trei luni, aşa că hotărî să arunce coletul de îndată ce avea să ajungă afară.

Părea un deţinut tăcut, liniştit. Nu fuseseră plângeri împotriva lui. Directorul închisorii, care era vag interesat de cazul lui, punea, în secret, toată povestea pe seama sângelui irlandez pe care jura că-l ghiceşte în Leamas.

— Ce-ai de gând să faci, îl întrebă, după ce pleci de aici?

Leamas replică, fără cea mai mică umbră de zâmbet, că intenţiona să o ia de la început, iar directorul îi zise că ăsta e un lucru foarte bun.

— Dar familia ta? N-ai putea să te împaci cu soţia? îl întrebă.

— O să încerc, dar s-a recăsătorit, replică indiferent.

Ofiţerul supraveghetor care răspundea de el sugeră că ar trebui să se facă infirmier la un azil de boli mintale din Buckinghamshire, iar Leamas fu de acord să facă o cerere de angajare. Îşi notă până şi adresa, precum şi orarul trenurilor din Marylebone.

— Acum linia este electrificată până la Great Missenden, adăugă ofiţerul supraveghetor, iar Leamas replică imediat că lucrul acesta îi va fi de ajutor. Aşa că îi dădură pachetul şi Leamas plecă.

Luă autobuzul până la Marble Arch, apoi merse pe jos. Avea câţiva bani în buzunar şi intenţiona să se răsfeţe cu o masă pe cinste. Se gândea să traverseze Hyde Park până la Piccadilly, apoi s-o ia prin Green Park şi prin St. James’s Park până în Piaţa Parlamentului, apoi să hoinărească pe Whitehall spre Strand unde se putea duce la cafeneaua aia mare de lângă staţia Charing Cross, unde, pentru şase şilingi, să mănânce o friptură acceptabilă.

Londra era frumoasă în ziua aceea. Era o primăvară târzie şi parcurile erau pline de brânduşe şi de narcise. Dinspre sud bătea un vânt răcoros care limpezea atmosfera; ar fi putut să se plimbe toată ziua. Dar încă avea pachetul şi trebuia să scape de el. Coşurile de gunoi erau prea mici; ar fi fost absurd să încerce să împingă coletul într-unul dintre ele. Bănuia că ar fi trebuit să scoată din pachet una sau două chestii - documentele lui nenorocite - carnetul de asigurări, permisul de conducere şi E.93 (ce-o mai fi fost şi asta), într-un plic OHMS{7} galben-închis, dar, dintr-odată, nimic nu-l mai putea enerva. Se aşeză pe o bancă şi puse pachetul lângă el, nu prea aproape, apoi se trase puţin mai încolo. După câteva minute, se îndreptă din nou spre alee, lăsându-l unde era. Numai ce ajunsese la alee, şi auzi un strigăt; se întoarse, poate puţin prea iute, şi văzu un bărbat îmbrăcat cu o manta militară făcându-i semn cu o mână, în timp ce în cealaltă ţinea pachetul învelit în hârtie cafenie.

Leamas, care îşi ţinea mâinile în buzunare, nu şi le scoase, ci rămase acolo, uitându-se peste umăr la tipul în manta militară. Bărbatul ezită, în mod evident aşteptându-se ca Leamas să vină spre el sau să manifeste vreun interes, dar Leamas nu făcu niciuna, nici alta. În schimb, ridică din umeri şi îşi continuă drumul pe alee. Auzi încă un strigăt, dar îl