ignoră, însă îşi dădu seama că omul venea după el. Auzi zgomotul paşilor pe pietriş, care se apropiau cu repeziciune, aproape alergând, şi apoi o voce, puţin gâfâită, puţin ofensată:

— Hei, dumneata, pe legea mea! - şi imediat bărbatul îl ajunse, aşa că Leamas se opri, se răsuci şi-l privi.

— Da?

— E pachetul dumitale, nu? L-ai lăsat pe bancă. De ce nu te-ai oprit când te-am strigat?

Înalt, cu păr castaniu, puţin ondulat; cravată portocalie şi cămaşă verde-deschis. „Puţintel arţăgos, puţintel efeminat, cugetă Leamas. Ar putea fi un director de şcoală, fost LSE{8} care acum conduce un club de teatru de la periferie. Cu vederea slabă.“

— Poţi să-l pui unde a fost, răspunse Leamas. Nu-l vreau.

Bărbatul se schimbă la faţă.

— Nu poţi să-l laşi acolo pur şi simplu, ripostă el, e gunoi.

— Ba, al naibii să fie, uite că pot! replică Leamas. Cuiva o să-i folosească la ceva. Voia să plece, dar străinul stătea încă în faţa lui, ţinând coletul cu amândouă mâinile, de parcă ar fi fost un bebeluş. Dă-te la o parte, hai, dă-mi voie, îi ceru Leamas.

— Uite ce e, începu străinul, ridicând tonul, încercam să-ţi fac un serviciu; de ce trebuie să fii aşa de necioplit?

— Dacă arzi de nerăbdare să-mi faci un serviciu, replică Leamas, de ce mă urmăreşti de jumătate de oră?

„E destul de bun, reflectă Leamas. Nici n-a clipit, dar trebuie să fie teribil de tulburat.”

— Credeam că eşti cineva pe care l-am cunoscut la Berlin, dacă vrei să ştii.

— De aceea m-ai urmărit o jumătate de oră?

Tonul lui Leamas era plin de sarcasm, iar ochii lui căprui nu-l slăbiră nicio secundă pe celălalt.

— De unde jumătate de oră? Te-am zărit la Marble Arch şi mi s-a părut că eşti Alec Leamas, un tip de la care am împrumutat nişte bani. Lucram la BBC, în Berlin, şi era acolo tipul ăsta de la care am luat nişte bani. De atunci am avut mereu mustrări de conştiinţă, şi de aceea te-am urmărit. Voiam să fiu sigur.

Leamas continua să-l privească, fără să scoată o vorbă, şi se gândi că nu era chiar senzaţional, dar era destul de bun. Povestea lui nu era nici pe departe plauzibilă - dar asta nu conta. Chestia era că fabricase una nouă şi continua să se agaţe de ea şi după ce Leamas distrusese ceea ce promitea să fie o abordare clasică.

— Eu sunt Leamas, rosti el în cele din urmă, tu cine dracu’ eşti?

*

*      *

Spuse că-l cheamă Ashe, cu „e“, se grăbi să adauge, dar Leamas ştia că minte. Pretindea că nu e prea sigur că Leamas e cu adevărat cine se pretinde a fi, aşa că, în timp ce mâncau, deschiseră pachetul şi se uitară la carnetul de asigurări, „ca un cuplu de poponari care priveşte o ilustrată porno“, cugetă Leamas. Ashe comandă prânzul, ezitând o idee prea mult în legătură cu preţul, şi băură nişte Frankewein, ca să le reamintească de zilele de odinioară. Leamas începu prin a insista că nu şi-l aminteşte pe Ashe, iar Ashe răspunse că e surprins. O spuse cu tonul acela care sugera că se simte jignit. Zicea că se întâlniseră la o petrecere, pe care o dădea Derek Williams în apartamentul lui de lângă Kuddam (asta o ştia corect), unde fuseseră toţi ziariştii; Alec ţinea minte asta cu siguranţă, nu-i aşa? Nu, Leamas nu-şi amintea. Ei, atunci sigur că şi-l amintea pe Derek Williams de la Observer, tipul ăla drăguţ care dădea nişte petreceri aşa de reuşite, la care se mânca pizza? Leamas nu prea avea memoria numelor, şi, la urma urmelor, vorbeau despre anul 1954; cursese multă apă pe râu de atunci… Ashe îşi aminti (numele lui de botez era William, şi, fiindcă veni vorba, majoritatea îl strigau Bill). Ashe îşi amintea cu exactitate. Băuseră cocteilurile alea din brandy şi crème de menthe, şi erau toţi destul de beţi, iar Derek făcuse rost de nişte fete chiar grozave, jumătate din trupa cabaretului de la Malkasten, fără doar şi poate acum Alec îşi amintea, nu? Leamas reflecta că probabil o să-i revină în minte, dacă Bill va continua să mai povestească niţel.

Bill asta şi făcu, improvizând, desigur, dar îi ieşi bine, exagerând puţin partea cu sexul, cum sfârşiseră ei într-un club de noapte cu trei dintre fetele alea; Alec, un tip de la biroul consultantului politic şi Bill, iar Bill fusese foarte jenat pentru că nu avea bani la el şi plătise Alec, apoi Bill voise să ducă fata acasă şi Alec îi împrumutase încă o hârtie de zece…

— Dumnezeule, exclamă Leamas, acum îmi amintesc, sigur că da!

— Ştiam că o să-ţi aduci aminte, replică Ashe fericit, încuviinţând din cap către Leamas, pe deasupra paharului; ştii ce, hai să jucăm şi repriza a doua, e atât de amuzant!

*

*      *

Ashe era tipic pentru acea categorie care se comportă în relaţiile umane în conformitate cu principiul provocării şi al reacţiei. Acolo unde era slăbiciune de caracter, progresa; unde dădea de rezistenţă, se retrăgea. El însuşi neavând păreri sau gusturi speciale, se bizuia pe orice era pe placul celor cu care se întovărăşea. Era la fel de dornic să bea ceai la Fortnum’s, cum era şi să bea bere la Prospect of Whitby; asculta muzică militară în St. James’s Park sau jazz într-un subsol din Compton Street; vocea îi tremura, plină de compasiune, când vorbea de Sharpeville, sau de indignare din cauza creşterii populaţiei de culoare din Marea Britanie. Lui Leamas îi repugna acest rol vizibil pasiv; scotea la iveală tiranul din el, aşa încât, pe nesimţite, îl aducea pe celălalt într-o situaţie fără ieşire, după care el se retrăgea, iar Ashe se chinuia necontenit să iasă din câte vreo fundătură în care-l ademenise Leamas. Au fost momente în după-amiaza aceea când Leamas şi-a jucat rolul pervers cu atâta neruşinare, încât Ashe ar fi avut un motiv justificat să pună capăt conversaţiei - şi nu în ultimul rând pentru că plătea pentru asta; dar n-o făcuse. Omuleţul trist cu ochelari care şedea singur la masa de alături, adâncit într-o carte despre