John Boyne read online free pdf 📖

JOHN BOYNE

BĂIATUL CU PIJAMALE ÎN DUNGI

Lui Jamie Lynch

CAPITOLUL UNU Bruno face o descoperire

Într-o după-amiază, când Bruno se întoarse acasă de la şcoală, fu surprins să o găsească pe Maria, menajera familiei – care întotdeauna îşi ţinea capul plecat şi nu ridica niciodată privirea de pe covor – în dormitorul lui, scoţându-i lucrurile din şifonier şi împachetându-le în patru cufere mari de lemn, chiar şi obiectele pe care le dosise el, care îi aparţineau în exclusivitate şi care nu erau treaba nimănui altcuiva.

— Ce faci? o întrebă el cât putea de politicos, chiar dacă nu era deloc încântat să vina acasă şi să găsească pe cineva umblându-i prin avut, dar mama îi spusese că trebuia să o trateze întotdeauna pe Maria cu respect şi să nu imite modul în care vorbea tatăl lui cu ea. Ia-ţi mâinile de pe lucrurile mele!

Maria clătină din cap şi arătă spre scara din spatele lui, unde tocmai apăruse mama. Era o femeie înaltă cu părul lung, roşcat, pe care îl ţinea strâns la spate într-un fel de plasă. Mama îşi freca mâinile nervoasă, de parcă n-ar fi vrut să spună ceva sau nu i-ar fi venit să creadă ceva.

— Mamă, i se adresa Bruno, îndreptându-se spre ea, ce se întâmplă? De ce umblă Maria prin lucrurile mele?

— Le împachetează, explica mama.

— Le împachetează? mai întrebă el, derulând în minte evenimentele ultimelor câteva zile, să vadă dacă nu cumva fusese deosebit de neascultător sau folosise cu voce tare acele cuvinte pe care nu-i era permis să le folosească, iar acum era trimis de acasă din cauza asta. Totuşi, nu-şi putu aminti nimic. De fapt, în ultimele câteva zile, se purtase exemplar cu toata lumea şi nu-şi amintea să fi făcut vreo problemă. De ce? întrebă el iar. Ce am făcut?

Dar mama plecase în dormitorul ei, unde se afla Lars majordomul, care împacheta şi lucrurile ei. Ea oftă şi ridică mâinile în sus frustrată, după care se îndreptă din nou spre scară urmată de Bruno, care n-avea intenţia să lase problema aşa, fără nicio explicaţie.

— Mamă, insistă el. Ce se întâmplă? Ne mutăm?

— Vino cu mine jos, spuse mama, conducându-l spre sufrageria cea mare, unde săptămâna trecută fusese Fury la cină. Vorbim acolo!

Bruno coborî în viteză şi o depăşi pe scări, iar când ea intră, el o aştepta deja în sufragerie. O privi un moment fără să spună nimic şi observă că în dimineaţa aceasta nu reuşise să se machieze prea bine, deoarece pleoapele îi erau mai roşii ca de obicei, aşa cum erau ale lui după ce făcea vreo năzbâtie, era pedepsit şi termina plângând.

— Nu trebuie să fii îngrijorat, Bruno, spuse mama, aşezându-se încet pe scaunul pe care stătuse frumoasa femeie blondă care venise la cina cu Fury şi-i făcuse semn cu mâna când tata închisese uşile. De fapt, totul e pe cale să devină o mare aventură.

— Ce anume? întrebă el. Sunt trimis de acasă?

— Nu, nu numai tu, răspunse ea, aproape zâmbind pentru o clipă. Plecăm toţi. Tatăl tău şi eu, Gretel şi cu tine. Toţi patru.

Bruno reflectă la cele auzite şi se încruntă. Nu l-ar fi deranjat în mod deosebit dacă Gretel ar fi fost trimisă de acasă, deoarece ea era un Caz fără Speranţă şi nu-i făcea decât neplăceri. Dar nu părea cinstit ca toţi să trebuiască să plece odată cu ea.

— Unde? întreba el. Unde mergem exact? De ce nu putem să rămânem aici?

— Serviciul tatălui tău, explică mama. Tu ştii cât e de important, nu-i aşa?

— Sigur că da, acceptă Bruno, dând din cap, deoarece în casă la ei existaseră întotdeauna atât de mulţi vizitatori – bărbaţi în uniforme fantastice, femei cu maşini de scris, de care el nu trebuia să se atingă – şi care au fost întotdeauna foarte politicoşi cu tata, spunându-şi unul altuia că era un om demn de stimă şi că Fury avea planuri mari pentru el.

— Ei bine, uneori, când cineva e foarte important, continuă mama, omul al cărui angajat este îi cere să se ducă în altă parte, unde există o treabă foarte specială pe care el trebuie să o facă.

— Ce fel de treabă? întrebă Bruno, deoarece, dacă era să fie cinstit cu el însuşi – ceea ce încercase întotdeauna – nu era prea sigur ce fel de slujbă avea tata.

Într-o zi, la şcoală, toţi au vorbit despre taţii lor. Karl a spus că tatăl lui era băcan şi Bruno ştia că era adevărat, deoarece avea o băcănie în centrul oraşului. Daniel a spus că tatăl lui era profesor şi Bruno ştia că era adevărat, deoarece preda la clasele mai mari, pline de băieţi de care era întotdeauna înţelept să te fereşti. Martin a spus că tatăl lui era bucătar-şef şi Bruno ştia că e adevărat deoarece uneori îl lua pe Martin de la şcoală şi era îmbrăcat întotdeauna cu o bluză albă de lucru şi cu un şort în carouri, de parcă tocmai ar fi ieşit din bucătărie.

Dar când l-au întrebat pe Bruno ce făcea tatăl lui, el a deschis gura să răspundă, apoi şi-a dat seama că nici el nu ştia. Tot ce putea să spună era că tatăl lui era un om important şi că Fury avea planuri mari pentru el. O, şi că purta o uniformă formidabilă!

— E o treabă foarte importantă, răspunse mama, ezitând o clipă. Un serviciu care necesită un om foarte special care să-l ducă la îndeplinire. Poţi înţelege asta, nu-i aşa?

— Şi trebuie să mergem toţi? mai întrebă Bruno.

— Sigur că da, răspunse mama. Doar nu vrei ca tata să se ducă fără noi la noua lui slujbă şi să stea acolo singur, nu-i aşa?

— Presupun că nu, răspunse Bruno.

— I-am lipsi foarte mult, dacă n-am fi cu el, adăugă mama.

— Cine i-ar lipsi mai mult? întrebă Bruno. Eu sau Gretel?

— I-aţi lipsi amândoi la fel, răspunse mama, pentru că nu-i plăceau favoritismele, lucru pe care Bruno îl respecta, mai ales de când ştia că în realitate el era favoritul ei.

— Dar ce o să se întâmple cu casa noastră? întrebă Bruno. Cine va avea grijă de ea cât suntem plecaţi?

Mama