oftă şi se uită în jur la camera în care se aflau, de parcă şi-ar fi luat rămas-bun de la ea. Era o casă foarte frumoasă şi avea în total cinci etaje, dacă includeai şi pivniţa unde bucătarul pregătea mâncarea, iar Maria şi Lars stăteau la masa certându-se şi aruncându-şi unul altuia cuvinte despre care se spunea că nu ar trebui folosite, şi dacă includeai şi cămăruţa de la mansardă, cu ferestrele ei înclinate, de unde Bruno putea să vadă tot Berlinul, când se ridica în vârful picioarelor şi se ţinea strâns de tocul lor.

— Pentru moment, va trebui să închidem casa, răspunse mama. Dar cândva ne vom întoarce.

— Şi ce se întâmplă cu bucătarul? întrebă Bruno. Şi cu Lars? Şi cu Maria? Doar n-o să rămână să locuiască aici?

— Vin cu noi, explică mama. Dar, destul cu întrebările! Poate că ar trebui să urci şi să o ajuţi pe Maria la împachetat.

Bruno se sculă în picioare, dar nu plecă. Mai avea câteva întrebări de pus, înainte de a-şi permite să abandoneze chestiunea.

— Şi cât de departe e asta? întrebă el. Noul serviciu, vreau să spun. E mai departe de doi kilometri?

— O, Doamne, răspunse mama râzând, deşi era un râs ciudat, deoarece nu arăta deloc fericită şi-şi întorsese faţa de la Bruno, ca şi cum s-ar fi ascuns de el. Da, Bruno, adăugă ea apoi. Sunt mai mult de doi kilometri. De fapt, mult mai mulţi.

Ochii lui Bruno se făcură mari şi gura lui schiţă un „O!”. Îşi simţi braţele lipindu-i-se de trup, aşa cum se întâmpla de câte ori îl surprindea ceva.

— Doar nu vrei să spui că plecăm din Berlin? întrebă el, trăgând aer în piept în timp ce vorbele îi ieşeau din gură.

— Mi-e teama că da, răspunse mama dând tristă din cap. Serviciul tatălui tău e…

— Dar ce se va întâmpla cu şcoala? întrebă Bruno întrerupând-o, un lucru pe care ştia că nu avea voie să-l facă, dar simţind că de data aceasta va fi iertat. Şi ce va fi cu Karl, şi cu Daniel, şi cu Martin? Cum vor şti unde sunt când mă vor căuta?

— Va trebui să le spui la revedere prietenilor tăi pentru o vreme, rosti mama. Deşi sunt sigură că îi vei revedea. Şi, te rog, nu o mai întrerupe pe mama ta când vorbeşte, adăugă ea.

Deşi acestea erau nişte veşti ciudate şi neplăcute, în mod clar Bruno n-avea voie să încalce regulile de politeţe ce îi fuseseră impuse.

— Să le spun la revedere? întrebă el, privind-o surprins. Să le spun la revedere? repetă, scuipând cuvintele, ca şi cum ar fi avut gura plină de biscuiţii pe care-i sfărâmase în mici bucăţele, dar pe care nu-i înghiţise încă. Să le spun la revedere lui Karl, şi lui Daniel, şi lui Martin? continuă el cu un ton ridicat, lucru nepermis în casă. Dar ei sunt cei mai buni trei prieteni ai mei, pe viaţă!

— O, îţi vei face şi alţi prieteni, spuse mama, agitându-şi mâna în aer pentru a-l expedia, ca şi cum a-ţi face prieteni pe viaţă era o treabă uşoară.

— Dar avem nişte planuri, protestă el.

— Planuri? întrebă mama, ridicând o sprânceană. Ce fel de planuri?

— Ei bine, e un fel de a spune, răspunse Bruno, care nu putea să dezvăluie natura exactă a planurilor – în special pentru următoarele câteva săptămâni, căci urma vacanţa de vară, iar ei nu mai trebuiau să-şi petreacă tot timpul făcând doar planuri, ci chiar puteau să le pună direct în aplicare.

— Regret, Bruno, spuse mama, dar planurile voastre vor trebui să mai aştepte. N-avem de ales.

— Dar, mamă!

— Bruno, destul! punctă ea răstit la el şi ridicându-se în picioare pentru a-i demonstra cât era de serioasă când i-a spus să înceteze. Să fim cinstiţi, chiar săptămâna trecută te-ai plâns de cât de multe lucruri s-au schimbat recent pe aici.

— Ei bine, nu mi-a plăcut că trebuie să stingem noaptea toate luminile, admise el.

— Toată lumea trebuie să facă asta, afirmă mama. Ne oferă siguranţă. Şi, cine ştie, poate că vom fi mai puţin în pericol, dacă ne vom muta. Acum vreau să urci şi să o ajuţi pe Maria la împachetat. Nu avem prea mult timp pentru pregătiri, aşa cum mi-ar fi plăcut, din cauza unor oameni.

Bruno dădu din cap şi plecă trist, ştiind că acei „unii oameni” făceau parte din lumea celor maturi, din lumea tatălui său, din care se presupunea că el nu face parte.

Începu să urce scările, ţinându-se de balustradă şi întrebându-se dacă noua casă, din locul acela nou, unde era noul serviciu, va avea o balustradă tot atât de bună pentru a aluneca pe ea aşa cum era aceasta. Pentru că balustrada din această casă începea de la ultimul etaj – din faţa cămăruţei unde stătea în vârful picioarelor, ţinându-se strâns de tocul ferestrei pentru a putea vedea tot Berlinul – până la parter, exact în faţa celor două uşi uriaşe de stejar. Şi lui Bruno nu-i plăcea nimic mai mult decât să se urce pe balustradă de la ultimul etaj şi să alunece în jos prin toata casa, şuierând în trecere, ca vântul.

La penultimul etaj se afla camera mamei şi a tatălui, precum şi baia cea mare, unde el nu avea voie să intre. Mai jos, pe următorul etaj se afla camera lui şi cea a lui Gretel, precum şi baia cea mică, pe care se presupunea că ar trebui să o folosească mult mai des decât o făcea în realitate.

Apoi ajungeai la parter, unde cădeai de pe capătul balustradei şi trebuia să aterizezi exact în picioare, sau pierdeai cinci puncte şi trebuia să o iei de la capăt.

Balustrada era cel mai minunat lucru din această casă – asta şi faptul că bunicul şi bunica locuiau atât de aproape – reflectă el, întrebându-se dacă şi ei veneau la noul serviciu, deoarece era greu să crezi că vor fi lăsaţi singuri aici. De Gretel nu avea nimeni nevoie prea mult, deoarece era un Caz fără Speranţă – deci, ar fi fost mult mai bine dacă ar fi rămas să aibă grijă de casă – dar bunicul şi bunica? Ei bine, asta era cu totul altă problemă.

Bruno urcă