Shmuel vru să deschidă gura pentru a-i răspunde, dar Bruno nu-i mai auzi niciodată răspunsul, deoarece chiar în acel moment se auzi gâfâitul puternic scos de toţi mărşăluitorii care umpluseră camera, în timp ce uşa fu brusc închisă şi de afară se auzi un sunet metalic puternic.

Bruno ridică o sprânceană, incapabil să înţeleagă ce sens aveau toate astea, dar presupuse că era ceva în legătură cu adăpostirea de ploaie, pentru ca oamenii să nu răcească.

Apoi în cameră se făcu foarte întuneric şi, într-un fel, în ciuda haosului ce urmă, Bruno descoperi că încă îl mai ţinea pe Shmuel de mână şi nimic în lume nu l-ar fi determinat să-i dea drumul.

CAPITOLUL DOUĂZECI Ultimul capitol

După aceea, nu se mai auzi nimic despre Bruno.

Câteva zile mai târziu, după ce soldaţii răscoliseră fiecare ungher al casei şi se duseseră în toate oraşele şi satele din împrejurimi arătând fotografia băieţelului, unul dintre ei descoperi grămada de haine şi perechea de ghete pe care Bruno le lăsase lângă gard. Le lăsă şi el acolo neatinse şi se duse să-l aducă pe Comandant, care examină locul privind în stânga şi-n dreapta, aşa cum făcuse Bruno, dar pentru nimic în lume nu putu să înţeleagă ce i se întâmplase fiului său. Era ca şi cum ar fi dispărut pur şi simplu de pe faţa pământului lăsându-şi hainele acolo.

Mama nu se mai întoarse la Berlin atât de repede cum sperase. Rămase la Out-With câteva luni aşteptând veşti de la Bruno, până când într-o zi îi trecu prin minte că poate se dusese acasă singur, aşa că se înapoie imediat la vechea lor locuinţă aproape cu gândul că avea să-l găsească stând pe prag şi aşteptând-o.

Desigur, nu era acolo.

Gretel se întoarse cu mama la Berlin şi petrecea o mulţime de timp plângând singură în camera ei, şi nu pentru că îşi aruncase păpuşile, nici pentru că îşi lăsase toate hărţile la Out-With, ci pentru că Bruno îi lipsea atât de mult.

Tata mai rămase la Out-With încă un an, devenind foarte urât de ceilalţi soldaţi, cărora le dădea ordine fără milă. Se ducea în fiecare noapte la culcare gândindu-se la Bruno şi se scula în fiecare dimineaţă gândindu-se tot la el. Într-o zi îşi formulă în cap o teorie, despre ceea ce se întâmplase şi se duse iar la locul de lângă gard unde fusese găsită grămada de haine cu un an în urmă.

Acel loc nu era cu nimic deosebit sau altfel decât restul, dar, când începu să exploreze de unul singur, descoperi că partea de jos a gardului nu era ţintuită în mod corespunzător de pământ, ca peste tot în celelalte părţi, şi că atunci când era ridicată, se făcea o breşă suficient de largă pentru ca o fiinţă foarte mică (aşa ca un băieţel) să se târască pe dedesubt. Apoi privi în depărtare şi îşi continuă în mod logic drumul, pas cu pas, pas cu pas, iar când descoperi că picioarele păreau că nu mai acţionează corect – de parcă nu mai puteau să-i susţină trupul – sfârşi prin a se aşeza pe pământ, aproape în aceeaşi poziţie în care stătuse Bruno în fiecare după-amiază timp de un an de zile, dar nu-şi încrucişă picioarele sub el.

Câteva luni mai târziu, la Out-With sosiră alţi soldaţi şi tatei i se ordonă să plece cu ei, şi el merse fără să se plângă şi încântat, deoarece pur şi simplu nu-i păsa ce vor face cu el.

Şi acesta fu sfârşitul povestirii despre Bruno şi familia lui. Desigur, toate acestea s-au întâmplat cu mult timp în urmă şi nimic asemănător nu mai trebuie să se întâmple vreodată.

Nici acum şi niciodată!

{1} Afară cu. (în lb. engleză în orig.)

{2} Patria, „ţara, terenul tatălui”. (în lb. germană în orig.)