În alt colţ, văzu mai mulţi soldaţi rătăcind pe acolo, râzând şi privindu-şi ţevile puştilor cu care ţinteau la întâmplare, fără să tragă.

De fapt, indiferent încotro se uita, tot ce putea să vadă erau două tipuri diferite de oameni: fie soldaţi fericiţi în uniformele lor, râzând şi strigând; fie oameni nefericiţi în pijamalele lor în dungi, care plângeau, cea mai mare parte dintre ei privind fix înainte, de parcă dormeau pe picioare.

— Nu cred că-mi place aici, zise Bruno după o vreme.

— Nici mie, afirmă Shmuel.

— Cred că trebuie să mă duc acasă, mai zise Bruno.

Shmuel se opri din mers şi-l privi.

— Dar papa? întrebă el. Mi-ai spus că mă ajuţi să-l găsesc.

Bruno reflectă. Promisese prietenului său şi nu era genul care să-şi încalce o promisiune, mai ales că era ultima oară când se mai vedeau.

— În regulă, zise el, deşi se simţea mult mai puţin încrezător ca înainte. Dar unde trebuie să căutăm?

— Ai spus că trebuie să găsim o dovadă, zise Shmuel, care se simţea supărat, deoarece credea că dacă Bruno nu-l va ajuta, atunci cine altcineva ar fi putut să o facă?

— Dovezi, da, zise Bruno dând din cap. Ai dreptate. Hai să începem să căutăm.

Aşa că Bruno se ţinu de cuvânt şi cei doi băieţi petrecură o oră şi jumătate scotocind lagărul şi căutând dovezi. Nu erau prea siguri ce căutau, însă Bruno continua să afirme că un bun explorator va recunoaşte dovada, când o va găsi.

Dar nu găsiră absolut nimic ce ar fi putut da o lămurire asupra dispariţiei tatălui lui Shmuel şi începuse să se întunece.

Bruno ridică ochii spre cer, care arăta ca şi cum era gata să înceapă din nou să plouă.

— Regret, Shmuel, zise el până la urmă. Regret că n-am găsit nicio dovadă.

Shmuel dădu din cap trist. Nu era surprins. În realitate, nici nu se aşteptase să găsească. Dar fusese frumos că îl adusese pe prietenul lui aici, pentru a vedea unde locuia el.

— Cred că acum ar trebui să mă duc acasă, continuă Bruno. Vii până la gard cu mine?

Shmuel deschise gura să răspundă, dar chiar în acel moment se auzi un fluierat puternic şi zece soldaţi – mai mulţi decât văzuse vreodată Bruno la un loc – înconjurară spaţiul din lagăr în care se aflau Bruno şi Shmuel.

— Ce se întâmplă? şopti Bruno. Ce are loc?

— Se întâmplă uneori, zise Shmuel. Îi pun pe oameni să defileze.

— Să defileze! rosti Bruno înspăimântat. Eu nu pot să defilez. Trebuie să mă duc acasă, să ajung la timp pentru cină. Astă seară avem friptură de vacă.

— Ssst, şuşoti Shmuel, ducând un deget la buze. Nu mai spune nimic, că se înfurie.

Bruno se încruntă, dar respiră uşurat că toată lumea cu pijamale în dungi din această parte a lagărului era adunată acum împreună, cei mai mulţi împinşi de soldaţi, aşa încât el şi Shmuel rămaseră ascunşi în mijlocul lor, fără să poată fi văzuţi. Nu ştia de ce arăta toată lumea atât de îngrozită – la urma urmei să defilezi nu era un lucru aşa teribil – şi ar fi vrut să le şoptească că totul va fi bine, că tata era Comandant şi, dacă aceasta era treaba pe care voia el să o facă oamenii, atunci trebuia să fie totul în regulă.

Fluierele izbucniră din nou şi, de data aceasta, grupul de aproape o sută de oameni începu să mărşăluiască încet, cu Bruno şi Shmuel în mijlocul lor. Se auzi un fel de agitaţie în spate, unde unii oameni păreau că nu vor să defileze, dar Bruno era prea mic să vadă ce se întâmpla şi tot ce putu să audă erau nişte zgomote puternice, ca nişte împuşcături, dar nu să descopere ce erau.

— Defilarea durează mult timp? şopti el, deoarece începuse să simtă că-i e foame.

— Nu cred, răspunse Shmuel. După aceea, nu i-am mai văzut niciodată pe oamenii care participau la o defilare. Dar nu-mi dau seama ce fac.

Bruno se încruntă. Privi cerul şi exact atunci se auzi un alt zgomot puternic, de data aceasta un tunet deasupra capului, şi imediat cerul deveni şi mai întunecat, aproape negru, iar ploaia se dezlănţui cu şi mai mare forţă decât dimineaţa. Bruno închise ochii o clipă, simţind cum apa se revarsă peste el. Când îi deschise din nou, nu mai era un marş, ci o adevărată goană a grupului de oameni şi tot ce putu să simtă era noroiul ce îl pătrundea peste tot, lipindu-i pijamaua de trup din cauza ploii şi tânji să se afle înapoi acasă, privind totul de la distanţă, şi nu prins în mijlocul oamenilor.

— Şi asta acum! i se adresă lui Shmuel. Am să răcesc. Trebuie să mă duc acasă.

Dar chiar când rosti cuvintele, picioarele dădură de un şir de trepte şi, în timp ce continua să meargă, descoperi că nu mai simţea ploaia căzând, deoarece treptele îi purtaseră într-o cameră lungă şi surprinzător de caldă, care fusese, probabil, construită ca adăpost, deoarece nicio picătură de ploaie nu pătrundea pe nicăieri. De fapt, se simţea că era perfect ermetică.

— Ei bine, e şi asta ceva, zise el încântat să nu mai stea în furtună măcar câteva minute. Bănuiesc că va trebui să aşteptăm aici până se potoleşte ploaia, după care mă duc acasă.

Shmuel se lipi strâns de el şi-l privi cu groază.

— Regret că n-am putut să-l găsim pe tatăl tău, adăugă Bruno.

— E în regulă, rosti Shmuel.

— Şi mai regret că până la urmă n-am reuşit să ne jucăm, dar când ai să vii la Berlin, asta vom face. Şi am să-ţi fac cunoştinţă cu… O, cum îi chema? se întrebă pe el însuşi, frustrat pentru că se presupunea că fuseseră cei mai buni trei prieteni ai lui pe viaţă, dar îi dispăruseră total din memorie. Nu-şi putea aminti nici numele lor şi nici nu-şi imagina cum arătau. În realitate, continuă el privindu-l pe Shmuel, nu contează dacă o voi face sau nu. Ei nu mai sunt acum cei mai buni prieteni ai mei. Se uită din nou la Shmuel şi făcu ceva neobişnuit pentru el: îi luă mâna mică într-a lui şi o strânse cu putere. Shmuel, tu eşti cel