noroios, se vor strica cu totul dacă le va lăsa pe jos. Însă nu avea de ales. Ori le lăsa aici până mai târziu şi ele se umpleau de noroi; ori anula întreaga acţiune şi asta, aşa cum ştie oricare explorator, nici nu intra în discuţie. Ei bine, acum întoarce-te, adăugă Bruno, îndreptând un deget spre prietenul lui care stătea stingherit. Nu vreau să te uiţi la mine!

Shmuel se întoarse şi Bruno îşi scoase fulgarinul şi-l aşeză pe pământ, cât putu mai bine. Apoi îşi scoase cămaşa şi pentru o clipă se înfioră de frig, înainte de a-şi pune bluza de pijama. Când o trase peste cap făcu greşeala să inspire pe nas; nu mirosea prea plăcut.

— Când a fost spălată ultima oară? strigă el şi Shmuel se întoarse.

— Nu ştiu dacă a fost spălată vreodată, răspunse el.

— Întoarce-te! zise Bruno şi Shmuel se execută.

Bruno privi iar în dreapta şi în stânga, dar nu se zărea nimeni, aşa că începu dificila operaţie de scoatere a pantalonilor, ţinând pe rând câte un picior încălţat pe pământ. Era foarte ciudat să-şi scoată pantalonii în aer liber şi nu-şi putea imagina ce ar gândi cineva, dacă l-ar vedea făcând asta, dar până la urmă, cu mare efort, reuşi să rezolve problema.

— Ei, acum poţi să te întorci.

Shmuel se întoarse exact când Bruno îşi completa costumaţia punându-şi pe cap boneta de pânză în dungi. Shmuel clipi şi scutură din cap. Era de-a dreptul extraordinar! Cu toate că Bruno nu era nici pe departe la fel de slab ca băieţii din partea lui de gard, şi nici la fel de palid, totuşi, cu greu ar fi putut cineva să-i deosebească. „Acum, gândi Shmuel, aproape că suntem la fel, realmente.”

— Ştii de cine îmi aminteşte asta? întrebă Bruno şi Shmuel dădu din cap negând.

— De cine? întrebă apoi.

— Îmi aminteşte de bunica, zise el. Îţi aduci aminte că ţi-am povestit despre ea? Cea care a murit! Shmuel dădu din nou din cap; îşi amintea, deoarece Bruno îi vorbise mult despre ea în timpul anului şi îi spusese cât de mult o iubea şi cum ar fi vrut să-i fi scris mai multe scrisori, înainte de a muri. Îmi aminteşte de scenetele pe care obişnuia să le joace împreună cu Gretel şi cu mine, continuă Bruno privind dincolo de Shmuel, în timp ce rememora zilele de la Berlin, o parte din puţinele amintiri ce refuzau să se şteargă. Îmi aminteşte cum reuşea ea să-mi facă costumul adecvat pentru piesă. „Îmbracă haina care trebuie şi te vei simţi persoana care pretinzi că eşti”, îmi spunea ea întotdeauna. Presupun că exact asta fac acuma, nu-i aşa? Mă prefac că sunt cineva din partea cealaltă a gardului.

— Un evreu, vrei să spui, zise Shmuel.

— Da, răspunse Bruno, schimbându-se de pe un picior pe altul, cam stingherit. Ăsta e adevărul.

Shmuel arătă spre picioarele lui Bruno şi spre ghetele grele cu care era încălţat.

— Va trebui să le scoţi şi pe astea, zise el.

Bruno păru îngrozit.

— Dar noroiul? Doar nu te aştepţi să merg cu picioarele goale!

— Altfel vei fi recunoscut, afirmă Shmuel. N-ai nicio şansă.

Bruno oftă, dar ştia că prietenul lui avea dreptate, aşa că-şi scoase ghetele şi ciorapii şi le lăsă lângă grămada de haine de pe pământ. La început, când picioarele goale atinseră noroiul, se simţi oribil; se îngropară până la glezne şi de fiecare dată când ridica un picior se simţea şi mai rău. Dar, după aceea, începu chiar să-i placă.

Shmuel se aplecă şi ridică partea de jos a gardului, dar nu putu decât puţin, astfel încât Bruno nu avu altceva de făcut decât să se rostogolească pe dedesubt, reuşind astfel să-şi umple de noroi pijamaua în dungi. Râse când se privi. Nu fusese niciodată în viaţa lui atât de murdar, dar se simţea minunat.

Shmuel zâmbi la rândul lui şi cei doi băieţi stătură o clipă stingheriţi, neobişnuiţi să fie de aceeaşi parte a gardului.

Bruno simţi nevoia să-l îmbrăţişeze pe Shmuel, doar pentru a-i da de înţeles cât de mult îl plăcea şi cât de mult se bucurase vorbind cu el în ultimul an.

Shmuel simţi nevoia să-l îmbrăţişeze pe Bruno, doar pentru a-i mulţumi pentru toată amabilitatea şi darurile de mâncare şi pentru faptul că-l va ajuta să-l găsească pe papa.

Totuşi, niciunul dintre ei nu-l îmbrăţişă pe celălalt, ci se depărtară de gard şi porniră spre lagăr, un drum pe care Shmuel îl făcuse aproape în fiecare zi timp de un an, când scăpa de sub supravegherea soldaţilor şi reuşea să meargă în acea parte din Out-With care nu părea să fie păzită permanent, locul unde fusese destul de norocos să întâlnească un prieten ca Bruno.

Nu le luă mult timp să ajungă. Bruno deschise ochii mari, minunându-se de ceea ce vedea. Îşi imaginase că barăcile erau pline de familii fericite, dintre care unele stăteau seara afară pe balansoare şi spuneau poveşti, despre ce bune fuseseră vremurile când erau copii şi cum îi respectau pe bătrâni, nu ca şi copiii de azi. Crezuse că toţi băieţii şi fetele care locuiau aici se adunau şi jucau tenis sau fotbal, săreau coarda şi desenau pătrate pe pământ, pentru şotron.

Crezuse că în centru era probabil un magazin şi poate chiar o cafenea micuţă, ca cele pe care le văzuse la Berlin; se întreba unde puteau să fie tarabele cu fructe şi legume.

Aşa cum se dovedi apoi, toate lucrurile pe care îşi imaginase că le-ar putea găsi acolo – de fapt nu existau.

Nici adulţi stând în balansoare, pe verande.

Iar copiii nu se jucau.

Şi nu numai că nu era nicio tarabă cu fructe şi legume, dar nu exista nici cafenea, aşa cum era la Berlin.

În schimb, erau o mulţime de oameni care stăteau adunaţi în grupuri, cu ochii în pământ, arătând oribil de trişti; toţi avea un singur lucru în comun: erau grozav de slabi, cu ochii înfundaţi în orbite şi capetele rase. Ceea ce însemna, reflectă Bruno, că şi aici avusese loc o invazie de păduchi.

Într-un colţ, Bruno văzu trei soldaţi care păreau să aibă în sarcină un grup de aproximativ douăzeci de bărbaţi. Strigau la ei şi unii dintre bărbaţi căzură în genunchi şi