O clipă, niciunul dintre băieţi nu mai rosti o vorbă. Deodată Bruno avu o idee grozavă.

— Doar dacă nu… începu el, gândindu-se puţin, pentru a permite planului să se contureze mai bine în minte. Îşi duse mâna la cap şi simţi că acolo unde de obicei avea păr, acum erau doar nişte ţepi scurţi. Îţi aminteşti că mi-ai spus că semăn cu tine? îl întreba pe Shmuel. De când am fost ras în cap?

— Doar că eşti mai gras, recunoscu Shmuel.

— Ei bine, dacă e aşa, comentă Bruno, şi dacă aş avea şi eu o pijama în dungi, aş putea să vin acolo în vizită şi nimeni n-ar observa.

Figura lui Shmuel se lumină şi zâmbi larg.

— Aşa crezi? întrebă el. Ai face asta?

— Sigur că da, răspunse Bruno. Ar fi o aventură grozavă. Aventura noastră finală. În sfârşit, aş putea să fac nişte explorări.

— Şi ai putea să mă ajuţi să-l caut pe papa, zise Shmuel.

— De ce nu? confirmă Bruno. Vom face o plimbare pe acolo şi vom vedea dacă putem găsi o dovadă. Asta e întotdeauna o treabă inteligentă când faci explorări. Singura problemă este obţinerea unei pijamale în dungi.

Shmuel dădu din cap.

— Asta e în regulă, comentă el. Există o baracă unde le ţin. Pot să iau una de mărimea mea şi să ţi-o aduc. Astfel, ai putea să te schimbi şi să mergem să-l căutăm pe papa.

— Minunat, rosti Bruno cuprins de entuziasmul momentului. S-a stabilit.

— Ne întâlnim mâine la aceeaşi oră, zise Shmuel.

— De data asta să nu întârzii, îl atenţionă Bruno, ridicându-se în picioare şi scuturându-se de praf. Şi nu uita pijamaua în dungi.

În după-amiaza aceea, ambii băieţi plecară acasă foarte bine dispuşi. Bruno îşi imagină că-l aşteaptă o aventură grozavă şi în sfârşit va avea ocazia să vadă ce este în realitate de partea cealaltă a gardului, înainte de a se întoarce la Berlin – nemaivorbind şi că va întreprinde o mică explorare serioasă – iar Shmuel întrezărea şansa de a avea pe cineva care să-l ajute să-şi găsească tatăl. Una peste alta, părea un plan foarte inteligent şi un mod minunat de a-şi spune la revedere.

CAPITOLUL NOUĂSPREZECE Ce s-a întâmplat a doua zi

A doua zi – vineri – era o zi ploioasă. Dimineaţa, când Bruno se trezi şi se uită pe fereastră, fu decepţionat văzând că plouă. Dacă astăzi n-ar fi fost ultima zi pe care el şi Shmuel mai puteau să o petreacă împreună – fără să mai menţioneze faptul că aventura era foarte emoţionantă, în special pentru că implica o deghizare – ar fi renunţat şi ar fi aşteptat o după-amiază fără ploaie, de săptămâna viitoare, când nu avea nimic special în program.

Orele însă înaintau şi nu ştia ce să facă. Însă era doar dimineaţă şi se puteau întâmpla multe până după-amiaza, când cei doi băieţi se întâlneau de obicei. Până atunci, sigur ploaia va înceta.

Se uită afară pe fereastră în timpul cursurilor de dimineaţă cu Herr Liszt, dar nu văzu niciun semn de domolire a ploii, care cădea zgomotos lovindu-se de geam. Apoi privi din bucătărie, în timpul prânzului, când în mod clar ploaia se mai potolise şi de după un nor negru apărură chiar câteva raze de soare. În timpul lecţiei de istorie şi geografie de după-amiază privi din nou afară, dar ploaia cădea din nou, cu şi mai mare putere, ameninţând să spargă geamul.

Din fericire, în jurul orei când Herr Liszt plecă, ploaia se opri, aşa că Bruno îşi puse o pereche de ghete şi cel mai bun fulgarin al lui şi aşteptă ca drumul să fie liber, după care părăsi casa.

Ghetele lipăiau prin noroi, dar el se bucura de plimbare mai mult decât oricând. Cu fiecare pas părea că e gata să se împiedice şi să cadă, totuşi nu se întâmplă şi reuşi să-şi păstreze echilibrul, chiar şi într-un moment deosebit de periculos, când, ridicând piciorul stâng, gheata se înţepeni în noroi şi rămase desculţ.

Se uită la cer şi, cu toate că era încă foarte întunecat, se gândi că probabil ziua avusese parte de suficientă ploaie, aşa că în după-amiaza aceasta totul va fi bine. Desigur, când se va întoarce acasă, îi va fi greu să explice de ce e atât de murdar, dar va putea să pună asta pe seama faptului că era un băiat cu un comportament tipic, aşa cum declarase adesea mama, şi poate că nu va întâmpina prea multe necazuri. (În ultimele câteva zile, mama fusese deosebit de fericită, pe măsură ce fiecare cutie cu obiectele ei era sigilată şi încărcată într-un camion, pentru a fi dusă la Berlin.)

Când sosi Bruno, Shmuel îl aştepta şi pentru prima oară nu mai şedea pe pământ cu picioarele încrucişate privind ţărâna din faţa lui, ci stătea în picioare, sprijinit de gard.

— Bună, Bruno, zise el când îşi văzu prietenul apropiindu-se.

— Bună, Shmuel, răspunse Bruno.

— Nu eram sigur că ne vom revedea – vreau să spun, cu ploaia asta şi toate celelalte, rosti Shmuel. M-am gândit că s-ar putea să fii reţinut în casă.

— Era gata-gata, şi chiar aşa a fost o perioadă, răspunse Bruno. Cu o vreme aşa de urâtă!

Shmuel dădu din cap şi întinse mâinile spre Bruno, care deschise gura încântat. Ţinea în mâini un pantalon de pijama, o bluză de pijama şi o bonetă de pânză în dungi, exact ca acelea pe care le purta el. Nu arătau deosebit de curate, dar era o deghizare, şi Bruno ştia că nişte buni exploratori purtau întotdeauna haine adecvate.

— Tot mai vrei să mă ajuţi să-l găsesc pe papa? întrebă Shmuel.

Bruno dădu repede din cap.

— Sigur că da, afirmă el, deşi să-l găsească pe tatăl lui Shmuel nu era în mintea lui la fel de important ca proiectul de explorare a lumii aflată de partea cealaltă a gardului. N-am să te părăsesc.

Shmuel ridică de la pământ partea de jos a gardului şi pe dedesubt îi întinse lui Bruno echipamentul, având mare grijă să nu atingă noroiul de pe jos.

— Mulţumesc! mai zise Bruno, scărpinându-şi capul ţepos şi întrebându-se de ce nu şi-a amintit să aducă o sacoşă, pentru a-şi pune hainele lui în ea. Terenul era aşa de