nici în următoarea zi nu apăru. Apoi nici în cealaltă. Când Bruno ajunse la locul obişnuit, nimeni nu şedea pe pământ cu picioarele încrucişate, aşa că aşteptă zece minute. Când fu gata să se întoarcă acasă, extrem de îngrijorat că va trebui să părăsească Out-With fără să-şi mai vadă prietenul, un punct din depărtare deveni o pată şi aceasta deveni un strop şi acesta deveni o siluetă care deveni apoi un băiat într-o pijama în dungi.

Bruno zâmbi larg când văzu silueta aceea venind spre el şi se aşeză pe pământ, scoţând din buzunar bucata de pâine şi mărul pe care le adusese cu el, pentru Shmuel. Dar chiar şi de la distanţă putu să-şi dea seama că prietenul lui arăta şi mai nefericit ca de obicei şi când ajunse lângă gard nu întinse mâna după alimente, cu obişnuita lui nerăbdare.

— Am crezut că n-ai să mai vii, rosti Bruno. Am venit şi ieri şi alaltăieri şi n-ai fost aici.

— Regret, zise Shmuel. S-a întâmplat ceva.

Bruno îl privi şi-şi miji ochii, încercând să ghicească ce putea să fie. Se întrebă dacă nu cumva i se spusese deja lui Shmuel că el pleca acasă: la urma urmei, coincidenţe ca aceasta se întâmplau, aşa cum era şi faptul că Bruno şi Shmuel se născuseră în aceeaşi zi.

— Ei bine, întrebă Bruno. Ce este?

— Papa, zise Shmuel. Nu putem să-l găsim.

— Nu puteţi să-l găsiţi? Foarte ciudat. Vrei să spui că s-a pierdut?

— Aşa presupun, zise Shmuel. Luni era aici, apoi s-a dus la lucru împreună cu alţi oameni şi nimeni nu s-a mai întors.

— Şi nu ţi-a scris vreo scrisoare? întrebă Bruno. Sau să-ţi lase un bilet în care să-ţi spună când se întoarce?

— Nu, răspunse Shmuel.

— Ce ciudat, repetă Bruno. L-ai căutat? mai întrebă el după o clipă.

— Sigur că da, rosti Shmuel, suspinând. Am făcut ceea ce ai spus tu mereu. Am făcut explorări.

— Şi n-ai găsit nicio urmă?

— Niciuna.

— Ei bine, e foarte surprinzător, comentă Bruno. Dar eu cred că trebuie să existe o explicaţie simplă.

— Şi care ar fi asta? întrebă Shmuel.

— Eu cred că oamenii au fost duşi la lucru în alt oraş şi a trebuit să rămână acolo câteva zile, până termină treaba. Oricum, aici serviciul nu e prea bun. Mă aştept să se întoarcă într-o zi, două.

— Sper, zise Shmuel, care părea gata să plângă. Nu ştiu ce vom face fără el.

— Aş putea să-l întreb pe tata, dacă vrei, propuse Bruno cu prudenţă; spera ca Shmuel să nu fie de acord.

— Nu cred că ar fi o idee prea bună, răspunse acesta, ceea ce – spre dezamăgirea lui Bruno – nu era chiar o respingere categorică.

— De ce nu? întrebă el. Tata cunoaşte foarte bine viaţa din partea cealaltă a gardului.

— Nu cred că soldaţii ne plac, afirmă Shmuel. Ei bine, adăugă el cu ceva ce semăna cu un zâmbet, atât cât putuse el să schiţeze. Ştiu că nu ne plac. De fapt, ne urăsc.

Bruno se aşeză jos, surprins.

— Sunt sigur că nu te urăsc, zise el.

— Ba da, susţinu Shmuel, aplecându-se înainte cu ochii îngustaţi şi buzele strânse de furie. Dar, e în regulă, pentru că şi eu îi urăsc pe ei. Îi urăsc, repetă el cu putere.

— Pe tata nu-l urăşti, nu-i aşa? întrebă Bruno.

Shmuel îşi muşcă buzele şi nu răspunse. Îl văzuse pe tatăl lui Bruno în nenumărate rânduri şi nu înţelegea cum putea un astfel de om să aibă un fiu atât de prietenos şi de amabil.

— Oricum, continuă Bruno după o pauză, nevrând să mai discute acest subiect, am şi eu ceva să-ţi spun.

— Adevărat? întrebă Shmuel privindu-l plin de speranţă.

— Da. Mă întorc la Berlin.

Shmuel rămase cu gura căscată de surpriză.

— Când? întrebă el cu voce sugrumată.

— Deci, azi e joi, răspunse Bruno. Plecăm sâmbătă după-masă.

— Pentru cât timp? mai întrebă Shmuel.

— Cred că pentru totdeauna, zise Bruno. Mamei nu-i place la Out-With – spune că nu e un loc unde să-ţi creşti copiii – aşa că tata rămâne aici la treabă, pentru că Fury are planuri mari pentru el, dar noi ceilalţi ne ducem acasă.

Rostise cuvântul „acasă”, în ciuda faptului că acuma nu mai era sigur unde era de fapt „casa” lui.

— Aşa că n-am să te mai vad? întrebă Shmuel.

— Ei bine, poate cândva, răspunse Bruno. Ai putea să vii la Berlin, într-o vacanţă. La urma urmei, nu poţi să stai aici pentru totdeauna. Poţi oare?

Shmuel dădu din cap.

— Presupun că nu, zise el trist. Dacă pleci, n-am să mai am pe nimeni cu care să stau de vorbă, adăugă apoi.

— Nu, rosti Bruno. Ar fi vrut să adauge: „Şi mie îmi vei lipsi, Shmuel”, dar descoperi că îi era jenă s-o spună. Aşa că mâine va fi ultima oară când ne vom mai vedea, continuă el. Va trebui să ne luăm rămas-bun. Voi încerca să-ţi aduc ceva special de mâncare. Shmuel dădu din cap, dar nu găsi cuvinte pentru a spune cât de trist era. Aş vrea să ne jucăm amândoi, adăugă Bruno după o lungă pauză. Măcar o dată. Pentru a ne aminti după aceea.

— Şi eu aş vrea, zise Shmuel.

— Am stat de vorbă mai mult de un an şi nu ne-am jucat niciodată. Şi ştii ceva? În tot acest timp, de la fereastra dormitorului meu m-am uitat la locul unde stai tu şi n-am reuşit să-mi dau seama ce este acolo.

— Nu ţi-ar plăcea, afirmă Shmuel. Casa voastră e mult mai drăguţă.

— Totuşi, aş vrea să văd ce e, zise Bruno.

Shmuel se gândi câteva clipe, apoi întinse mâna şi o băgă pe sub gard ridicându-l puţin, cam atât cât un băiat mic, poate de mărimea şi forma lui Bruno, să se poată strecura pe dedesubt.

— Ei bine, rosti Shmuel. Atunci de ce n-o faci?

Bruno clipi şi reflectă.

— Nu cred că mi s-ar da voie, zise el cu îndoială.

— Probabil că nu ţi s-ar fi dat voie nici să vii aici şi să vorbeşti cu mine zilnic, comentă Shmuel. Totuşi, ai făcut-o, nu-i aşa?

— Dar dacă aş fi fost prins, aş fi avut mari neplăceri, spuse Bruno, fiind sigur că mama şi tata n-ar fi fost de acord.

— Asta e adevărat, zise Shmuel, dând drumul gardului să cadă la loc şi privind în pământ cu lacrimi în ochi. Presupun că am să te vad mâine, pentru a