şi ceilalţi doi cei mai buni prieteni, ale căror nume nu putea să şi le amintească, probabil că l-au uitat. Bunica a murit şi de bunicul aproape nu mai auzise nimic; tata spunea că devenise senil.

Pe de altă parte, se obişnuise cu viaţa la Out-With: de Herr Liszt nu-i mai păsa, cu Maria devenise mai prieten decât fusese la Berlin, Gretel încă mai trecea printr-o fază şi el avea grijă să nu-i stea în cale (părea că nu mai e chiar aşa un Caz fără Speranţă ca până acum), iar întâlnirile de după-amiază cu Shmuel îl umpleau de fericire.

Bruno nu ştia ce să simtă şi hotărî că, indiferent ce se va întâmpla, va accepta situaţia fără să se plângă.

Timp de câteva săptămâni, nu se schimbă absolut nimic; viaţa lor continuă la fel. Tata petrecea cel mai mult timp ori în birou, ori de partea cealaltă a gardului. Mama era foarte liniştită în timpul zilei şi avea imens de multe sieste de după-amiază, unele dintre ele nu chiar după-amiaza, ci chiar şi înainte de prânz, iar Bruno era îngrijorat pentru sănătatea ei, deoarece nu cunoscuse niciodată pe nimeni care să aibă nevoie de atât de multe siropuri medicinale. Gretel stătea în camera ei concentrându-se asupra hărţilor pe care le atârnase pe pereţi şi consulta ore întregi ziarele înainte de a muta acele câte puţin. (Herr Liszt era deosebit de încântat de această activitate a ei.)

Iar Bruno făcea exact ceea ce se pretindea de la el, nu mai făcea probleme şi se bucura că are un prieten secret, de care nu ştia nimeni.

Apoi, într-una din zile, tata îi convocă pe Bruno şi pe Gretel în biroul lui şi-i informă despre schimbările ce vor avea loc.

— Staţi jos, copii, zise el, indicând cele două fotolii mari din piele, pe care de obicei li se spunea să nu se aşeze, când aveau ocazia să viziteze biroul tatălui, din cauza mâinilor lor murdare. Tata stătea la birou. Am hotărât să facem câteva schimbări, continuă el, arătând puţin cam trist. Spuneţi-mi: sunteţi fericiţi aici?

— Da, tată, sigur ca da, răspunse Gretel.

— Categoric, tată, zise şi Bruno.

— Şi nu vă lipseşte deloc Berlinul?

Copiii făcură o pauză de o clipă privindu-se unul pe celălalt şi întrebându-se care dintre ei trebuie să încerce să răspundă.

— Ei bine, mie îmi lipseşte teribil, spuse până la urmă Gretel. Mi-ar plăcea să am din nou câteva prietene.

Bruno zâmbi, gândindu-se la secretul lui.

— Prietene… rosti tata, dând din cap. Da, m-am gândit adesea la asta. Probabil că uneori v-aţi simţit foarte singuri.

— Foarte singuri, confirmă Gretel cu voce fermă.

— Ţie Bruno… întrebă tata, uitându-se la el. Şi ţie îţi lipsesc prietenii?

— Ei bine, da, zise el, studiindu-şi cu grijă răspunsul. Dar cred că, indiferent unde m-aş duce, mi-ar lipsi cineva.

Era o aluzie indirectă la Shmuel, dar nu voia să fie mai explicit de atât.

— Dar ţi-ar plăcea să te întorci la Berlin? întrebă tata. Dacă s-ar ivi ocazia?

— Toţi? întreba Bruno.

Tata scoase un oftat adânc şi scutură din cap.

— Mama, Gretel şi cu tine. Înapoi, în fosta noastră casă din Berlin. Ţi-ar plăcea asta?

Bruno reflectă.

— Ei bine, nu mi-ar plăcea dacă n-ai fi şi tu acolo, afirmă el, deoarece acesta era adevărul.

— Aşa că ai prefera să stai aici, cu mine?

— Aş prefera ca toţi patru să fim împreună, zise el, incluzând-o în silă şi pe Gretel. Indiferent dacă ar fi la Berlin sau la Out-With.

— O, Bruno! rosti Gretel exasperată, şi el nu-şi dădu seama dacă din cauză că îi distrugea planurile de întoarcere acasă sau din cauza (cum spunea ea) că el continua să pronunţe greşit numele căminului lor de aici.

— Ei bine, pentru moment mi-e teamă că acest lucru e imposibil, interveni tata. Mi-e teamă că Fury nu mă va elibera de sarcina pe care o am. Mama, pe de altă parte, consideră că ar fi timpul ca voi trei să vă întoarceţi la Berlin, să redeschideţi casa şi, când mă gândesc la asta… Făcu o pauză de o clipă privind afară pe fereastra din stânga – fereastra prin care se vedea lagărul din partea cealaltă a gardului. Când mă gândesc la asta, poate că are dreptate. Poate că ăsta nu e un loc pentru copii.

— Există sute de copii aici, sări Bruno fără să se gândească prea mult la ce spune. Doar că sunt de partea cealaltă a gardului.

Remarca fu urmată de tăcere, dar nu semăna cu o tăcere normală, aceea care intervenea când nu mai vorbea nimeni. Era ca o tăcere plină de zgomot. Tata şi Gretel se uitau la el şi el clipi surprins.

— Ce vrei să spui, că există sute de copii aici? întrebă tata. Ce ştii tu despre ce se întâmplă aici?

Bruno deschise gura să răspundă, dar se temu că-şi va provoca mari neplăceri dacă va da în vileag prea multe.

— Pot să-i văd de la fereastra dormitorului meu, zise el în sfârşit. Sunt foarte departe, desigur, dar par să fie sute. Toţi îmbrăcaţi cu pijamale în dungi.

— Pijamale în dungi, adevărat, rosti tata, dând din cap. Şi tu te-ai uitat la ei, nu-i aşa?

— Ei bine, i-am văzut, afirmă el. Nu sunt sigur dacă e acelaşi lucru.

Tata zâmbi.

— Foarte bine, Bruno, zise el. Şi ai dreptate, nu e acelaşi lucru. Ezită din nou şi apoi dădu iar din cap, ca şi cum luase deja o hotărâre. Da, are dreptate, zise el cu glas tare, dar fără să se uite nici la Gretel, nici la Bruno. Categoric are dreptate. Aţi stat aici destul de mult timp. A venit vremea să plecaţi acasă.

Şi astfel hotărârea a fost luată. Se trimise vorbă să se facă ordine şi curăţenie în casă, să se spele geamurile, să se lustruiască balustrada, să se calce lenjeria, să se facă paturile şi tata anunţă că mama, Gretel şi Bruno vor sosi la Berlin într-o săptămâna.

Bruno descoperi că nu dorea asta atât de mult cum s-ar fi aşteptat şi îi era teamă de momentul când va trebui să-i spună noutăţile lui Shmuel.

 

 

CAPITOLUL OPTSPREZECE Plănuind aventura finală

 

A doua zi după ce tata îi spuse lui Bruno că în curând se va înapoia la Berlin, Shmuel nu veni la gard, ca de obicei. Şi