— Dar de ce? întrebă el.

— Deoarece ei trebuie să fie ţinuţi împreună, explică Gretel.

— Împreună cu familiile lor, vrei să spui?

— Ei bine, da, cu familiile lor. Dar şi cu semenii lor.

— Ce înţelegi prin semenii lor?

Gretel oftă şi scutură din cap.

— Cu ceilalţi evrei, Bruno. Nu ştiai asta? De asta trebuie să fie ţinuţi împreună. Nu pot să se amestece cu noi.

— Evrei, rosti Bruno, încercând pronunţia. Chiar îi plăcea felul cum sună. Evrei, repetă el. Toţi oamenii de partea cealaltă a gardului sunt evrei?

— Da, aşa e, zise Gretel.

— Noi nu suntem evrei?

Gretel deschise mare gura, parcă ar fi fost plesnită peste faţă.

— Nu, Bruno, sublinie ea. Nu, în mod categoric nu suntem. Şi tu n-ar fi trebuit să spui niciodată ceva de genul acesta.

— Dar, de ce nu? Atunci, ce suntem noi?

— Noi suntem… începu Gretel, dar trebui să se oprească pentru a reflecta. Noi suntem… repetă ea, dar nu era prea sigură care era răspunsul corect la această întrebare. Ei bine, noi nu suntem evrei, zise ea în final.

— Ştiu că nu suntem, admise Bruno frustrat. Dar te întreb, dacă nu suntem evrei, ce suntem?

— Suntem opusul lor, zise Gretel, răspunzând repede şi părând satisfăcută de răspuns. Da, asta e. Noi suntem opusul lor.

— În regulă, zise Bruno, încântat că în sfârşit îşi fixase asta în minte. Şi Opusul locuieşte de partea aceasta a gardului, iar evreii de partea cealaltă.

— Aşa e, Bruno.

— Atunci evreilor nu le place de Opus.

— Nu, nouă nu ne place de ei, prostule.

Bruno se încruntă. Lui Gretel i se spusese de nenumărate ori că nu-i este permis să-l facă prost, dar ea continua să-l jignească.

— Ei bine, de ce nu ne place de ei? întrebă el.

— Pentru că sunt evrei, zise Gretel.

— Aşa! Deci Opusul şi evreii nu se înţeleg.

— Nu, Bruno, spuse Gretel foarte încet, deoarece descoperise ceva neobişnuit în părul ei şi acum îl examina atentă.

— Ei bine, nu se poate ca cineva să-i adune împreună şi…

Dar fu întrerupt brusc de sunetul scos de Gretel, sunet care se transformă într-un ţipăt pătrunzător, care o trezi pe mama din siesta de după-amiază şi o făcu să vină în goană în dormitor.

În timp ce încerca noi pieptănături, Gretel descoperise un ou micuţ, nu mai mare decât vârful unui ac. Îl arătă mamei, care se uită prin părul ei, despărţindu-l grăbită în şuviţe, înainte de a se îndrepta spre Bruno şi a face acelaşi lucru şi cu el.

— O, nu-mi vine să cred, zise mama furioasă. Ştiam că aşa se va întâmpla, într-un astfel de loc.

Se dovedi că atât Gretel, cât şi Bruno aveau păduchi; Gretel trebui să fie tratată cu un şampon special care mirosea oribil, după care rămase în camera ei ore întregi, cu ochii lăcrimând.

Şi Bruno fu şamponat, dar după aceea tata hotărî că cel mai bine ar fi să taie răul de la rădăcină, astfel că luă o lamă şi îl rase pe Bruno în cap, acţiune ce-l făcu să plângă. Nu dură mult şi privea cu groază cum părul îi zbura din cap şi ateriza pe duşumea la picioarele lui, dar tata spunea că de exact aşa ceva era nevoie.

După aceea, Bruno se privi în oglinda de la baie şi simţi că-i vine rău. Acum, capul lui arăta oribil, pentru că era chel, iar ochii păreau enormi. Aproape se sperie de ceea ce reflecta oglinda.

— Nu-ţi face griji, îl asigură tata. O să crească la loc. E nevoie doar de câteva săptămâni.

— Murdăria de aici a provocat asta, zise mama. Dacă unii oameni ar putea să vadă efectul pe care îl are locul acesta asupra noastră, a tuturor!

Când se privise în oglindă, Bruno nu se putuse abţine să nu observe cât de mult semăna acum cu Shmuel şi să se întrebe dacă nu cumva toţi oamenii din partea cealaltă a gardului avuseseră păduchi, de aceea aveau capetele rase.

Când, în ziua următoare, îşi văzu prietenul, Shmuel începu să râdă de el, ceea ce îi scăzu şi mai mult încrederea în sine.

— Acum arăt exact ca tine, zise Bruno trist, ca şi cum era ceva îngrozitor de admis.

— Doar că eşti mai gras, admise Shmuel.

CAPITOLUL ŞAPTESPREZECE Mama îşi urmează propriul drum

În următoarele câteva săptămâni, mama arăta din ce în ce mai nefericită de viaţa de la Out-With şi Bruno înţelegea perfect de bine cauza. La urma urmei, când sosiseră aici urâse şi el locul, pentru că nimic nu semăna cu ce avusese acasă şi îi lipseau cei trei cei mai buni prieteni pe viaţă. Dar, cu timpul, pentru el situaţia se schimbase, în special datorită lui Shmuel, care devenise mai important decât fuseseră vreodată Karl sau Daniel sau Martin. Mama însă nu avea un Shmuel al ei. Nu era nimeni cu care să stea de vorbă şi singura persoană cu care fusese oarecum prietenă – tânărul locotenent Kotler – fusese transferată în altă parte.

Deşi încercase să nu fie unul dintre acei băieţi care-şi petrec timpul spionând prin gaura cheii sau ascultând prin hornul şemineului, într-o după-amiază Bruno trecea pe lângă biroul tatălui în timp ce mama şi tata erau înăuntru, purtând una dintre discuţiile lor. Nu intenţionase să tragă cu urechea, dar vorbeau tare şi nu putu să nu audă.

— E oribil, zicea mama. Pur şi simplu oribil. Nu mai pot să rabd.

— Nu avem de ales, zicea tata. Aceasta e sarcina noastră şi…

— Nu, aceasta e sarcina ta, sublinie mama. Sarcina ta, nu a noastră. Rămâi, dacă vrei.

— Şi ce va crede lumea, întrebă tata, dacă vă dau voie ţie şi copiilor să vă înapoiaţi la Berlin fără mine? Vor pune întrebări despre obligaţia mea de a munci aici.

— Muncă? strigă mama. Numeşti asta muncă?

Bruno nu auzi mai mult, deoarece vocile se apropiau de uşă şi exista posibilitatea ca mama să iasă afară ca o furtună, în căutarea unui sirop medicinal, aşa că urcă scările în fugă. Totuşi, auzise destul pentru a-şi da seama că se ivise ocazia să se întoarcă la Berlin şi, spre surpriza lui, nu-şi putea da seama ce simte în legătura cu asta.

O parte din el îşi aducea aminte că îi plăcuse viaţa acolo, dar se schimbaseră aşa de multe lucruri! Karl