La biserică erau o mulţime de coroane şi tata era foarte mândru că una dintre ele fusese trimisă de Fury, dar când mama auzise asta, spusese că bunica s-ar fi răsucit în mormânt dacă ar fi ştiut.

Când s-au înapoiat la Out-With, Bruno se simţi aproape încântat. Casa de aici devenise acum căminul lui şi încetase să mai fie îngrijorat de faptul că avea doar trei niveluri, şi nu cinci, şi nu-l mai plictisea atât de mult că soldaţii veneau şi plecau, ca şi cum erau stăpânii locului. Încet, începu să i se pară că, la urma urmei, lucrurile nu erau chiar aşa de rele aici, mai ales de când îl întâlnise pe Shmuel. Ştia că erau destule motive pentru a fi încântat, cum ar fi faptul că acum tata şi mama păreau tot timpul veseli şi mama nu trebuia să-şi mai facă siesta de după-amiază atât de des sau să bea atâtea siropuri medicinale. Iar Gretel trecea printr-o fază – vorba mamei – aşa că avea grijă să nu-i stea în cale.

Mai era şi faptul că locotenentul Kotler fusese transferat de la Out-With şi nu se mai afla prin preajmă, pentru a-l face pe Bruno furios şi supărat tot timpul. (Plecarea lui intervenise brusc, şi în legătură cu asta existaseră o groază de urlete între tata şi mama, noaptea târziu, însă în mod categoric plecase şi nu urma să mai revină; Gretel era de neconsolat.) Şi mai era un motiv pentru care era încântat: nimeni nu-i mai spunea „omuleţule”.

Dar cea mai minunată treabă era că avea un prieten cu numele Shmuel.

Se bucura mergând pe lângă gard în fiecare după-amiază şi era încântat să vadă că în ultimele zile prietenul lui părea mult mai fericit, iar ochii lui parcă nu mai erau atât de înfundaţi în orbite, deşi trupul îi era ridicol de slab, iar faţa de un cenuşiu neplăcut.

Într-o zi, în timp ce stătea în faţa lui, în locul obişnuit, Bruno remarcă:

— Asta e cea mai ciudată prietenie care a existat vreodată.

— De ce?

— Deoarece cu toţi ceilalţi băieţi, cu care am fost cândva prieten, puteam să mă joc, răspunse el. Noi doi însă nu ne-am jucat niciodată împreună. Tot ce facem este să stăm aici şi să vorbim.

— Mie îmi place să stăm aici şi să vorbim, răspunse Shmuel.

— Ei bine, şi mie, afirmă Bruno. Dar e păcat că nu putem să facem din când în când şi ceva mai captivant. Poate puţină explorare. Sau o partidă de fotbal. Nu ne-am văzut niciodată unul pe altul fără să avem între noi gardul de sârmă.

Bruno făcea adesea comentarii de genul acesta, deoarece voia să creadă că incidentul de acum câteva luni, când negase prietenia lui cu Shmuel, nu avusese loc niciodată. Încă se mai ruga în sinea lui şi se simţea prost pentru modul în care se comportase, deşi Shmuel, spre lauda lui, părea să fi uitat deja întâmplarea.

— Poate că într-o zi aşa vom face, zise Shmuel. Dacă ne vor da drumul vreodată.

Bruno începu să se gândească din ce în ce mai des la cele două părţi ale gardului şi în primul rând la motivul pentru care se afla gardul acolo. Se gândi să vorbească cu tata sau cu mama despre asta, dar bănui că se vor înfuria, sau îi vor spune ceva neplăcut despre Shmuel şi familia lui, aşa că în loc de asta făcu ceva destul de neobişnuit. Hotărî să stea de vorbă cu Cazul fără Speranţă.

Camera lui Gretel se schimbase destul de mult faţă de ultima dată când fusese el înăuntru. În primul rând, nu se mai vedea nicio păpuşă. Într-o după-amiază, cam cu o lună înainte, în perioada în care locotenentul Kotler părăsise Out-With, Gretel hotărâse că nu-i mai plac păpuşile, le pusese în patru saci mari şi le aruncase. În locul lor atârnase harta Europei pe care i-o dăduse tata şi zilnic înfigea în ea nişte ace, pe care le muta întotdeauna după ce citea ziarul de dimineaţă. Bruno se gândi că probabil înnebunise. Totuşi, nu-l mai ironiza şi nici nu-l mai certa atât de des ca de obicei, aşa că i se păru că n-ar fi rău să aibă o discuţie cu ea.

— Bună, rosti după ce bătu politicos la uşă, deoarece ştia ce furioasă devenea când intra fără să facă aşa.

— Ce vrei? întrebă Gretel, care stătea la masa de toaletă, încercând noi pieptănături.

— Nimic, zise Bruno.

— Atunci pleacă.

Bruno dădu din cap, dar intră înăuntru şi se aşeză pe marginea patului. Gretel îl văzu cu coada ochiului, dar nu mai spuse nimic.

— Gretel, începu el până la urmă, pot să te întreb ceva?

— Dacă o faci repede, răspunse ea.

— Totul aici la Out-With… începu el, dar ea îl întrerupse imediat.

— Nu i se spune Out-With, Bruno, zise furioasă, ca şi cum aceasta ar fi fost cea mai mare greşeală făcută de cineva în toată istoria omenirii. De ce nu poţi pronunţa corect?

— Dar aşa se numeşte, Out-With, protestă el.

— Nu-i adevărat, insistă ea, pronunţând corect numele lagărului.

Bruno se încruntă şi totodată ridică din umeri.

— Aşa am spus şi eu, zise el.

— Nu, nu aşa. Oricum, nu intenţionez să mă cert cu tine, rosti Gretel, pierzându-şi deja răbdarea, şi aşa foarte puţină. Deci, ce este? Ce vrei să ştii?

— Vreau să ştiu ceva despre gard, zise el ferm, hotărând că acesta era cel mai important lucru cu care să înceapă. Vreau să ştiu de ce se află aici.

Gretel se răsuci pe scaun şi-l privi curioasă.

— Vrei să spui că nu ştii? întrebă ea.

— Nu, răspunse Bruno. Nu înţeleg de ce nu ni se permite să mergem în partea cealaltă. Ce e rău în legătură cu noi, că nu putem să mergem dincolo să ne jucăm?

Gretel îl privi fix, apoi deodată începu să râdă, oprindu-se doar când observă că Bruno era foarte serios.

— Bruno, zise Gretel cu voce nevinovată, pentru ea fiind lucrul cel mai evident din lume, gardul nu există pentru a ne opri pe noi să mergem acolo. Există pentru a-i opri pe ei să vină aici.

Bruno reflectă adânc, dar asta