— N-am vorbit niciodată cu el, zise repede Bruno. Nu l-am văzut niciodată în viaţa mea. Nu-l cunosc.

Locotenentul Kotler dădu din cap şi păru mulţumit de răspuns. Foarte încet întoarse capul şi se uită la Shmuel, care nu mai plângea, ci privea în jos, părând că încearcă să-şi convingă sufletul să nu mai rămână în trupul lui firav, ci să iasă afară, să zboare pe uşă şi să se ridice la cer, alunecând printre nori până ce va ajunge departe de aceste locuri.

— Termină de spălat toate paharele alea, rosti locotenentul Kotler cu o voce foarte scăzută, vorbind atât de încet încât Bruno de abia îl auzi. Era ca şi cum toată furia lui se transformase în altceva. Nu chiar în opusul ei, ci ceva neaşteptat şi teribil. Apoi, adăugă el, vin să te iau şi să te duc înapoi în lagăr, unde vom purta o discuţie despre ce li se întâmplă băieţilor care fură. S-a înţeles?

Shmuel dădu din cap şi luă alt şerveţel cu care începu să cureţe alt pahar; Bruno îl privi în timp ce degetele îi tremurau şi îşi dădu seama că de teamă să nu spargă vreunul. Îi sari inima dar, cu toate că ar fi vrut, nu reuşi să se uite în altă parte.

— Haide, omuleţule, i se adresă locotenentul Kotler, venind spre el şi înconjurându-i umerii cu un braţ lipsit de prietenie. Te duci în camera de zi, îţi citeşti cartea şi-l laşi pe acest mic… să-şi termine treaba.

Folosise acelaşi cuvânt pe care-l folosise şi faţă de Pavel când îl trimisese să găsească cauciucul.

Bruno dădu din cap, se întoarse şi părăsi bucătăria fără să se uite înapoi. Stomacul i se răsucea şi pentru o clipă avu impresia că e gata să vomite. Nu se simţise niciodată în viaţa lui aşa de ruşinat; nu-şi imaginase niciodată că ar fi fost în stare să se comporte atât de crud. Se întrebă cum un băiat, care credea despre el că e bun, poate să se comporte cu un prieten într-un mod atât de laş. Rămase în camera de zi ore întregi, dar nu putu să se concentreze asupra cărţii şi nici nu cuteză să se ducă înapoi în bucătărie, decât mai târziu în aceeaşi seară, după ce locotenentul Kotler se întorsese şi-l luase pe Shmuel, ducându-l de acolo.

În toate după-amiezile care urmară, Bruno reveni la locul de lângă gard unde se întâlneau, dar nu-l mai găsi pe Shmuel acolo. După vreo săptămână fu convins că ceea ce făcuse fusese atât de teribil, încât nu va fi iertat niciodată, dar în cea de a şaptea zi fu fericit să-l vadă pe Shmuel că-l aştepta, stând pe pământ cu picioarele încrucişate ca de obicei şi privind ţărâna din faţa lui.

— Shmuel, strigă alergând spre el, aşezându-se jos şi aproape plângând de uşurare şi de regret. Îmi pare atât de rău, Shmuel! Nu ştiu de ce am făcut asta. Spune-mi că mă ierţi.

— E în regulă, rosti Shmuel, privindu-l.

Pe faţă avea o mulţime de vânătăi şi Bruno se strâmbă, uitând pentru moment să se mai scuze.

— Ce ţi s-a întâmplat? întrebă apoi şi nu mai aşteptă răspunsul. De la bicicletă? Pentru că aşa mi s-a întâmplat şi mie la Berlin, acum vreo doi ani. Am căzut pentru că am pedalat prea repede şi am avut vânătăi negre şi albastre săptămâni întregi. Te doare?

— Nu le mai simt, răspunse Shmuel.

— Arată ca şi cum te-ar durea.

— Nu mai simt nimic, rosti Shmuel.

— Ei bine, regret cele întâmplate săptămâna trecută, zise Bruno. Îl urăsc pe locotenentul Kotler. Crede că el e mare şi tare pe aici, dar nu e. Ezită o clipă, nevrând să se sustragă vinei. Simţea nevoia să se mai scuze o dată şi chiar voia să o facă. Îmi pare foarte rău, Shmuel, rosti cu voce clară. Nu-mi vine să cred că nu i-am spus adevărul. N-am trădat niciodată vreun prieten în felul acesta. Shmuel, mi-e ruşine de mine însumi.

Când spuse asta, Shmuel zâmbi dând din cap, iar Bruno ştiu că fusese iertat. Apoi Shmuel făcu ceva ce nu făcuse niciodată înainte. Ridică partea de jos a gardului, aşa cum făcea când Bruno îi aducea de mâncare, dar de această dată prin spaţiul creat întinse mâna şi o ţinu aşa, aşteptând până ce Bruno făcu acelaşi lucru şi cei doi băieţi îşi strânseră mâinile şi-şi zâmbiră unul altuia.

Fu pentru prima oară când se atinseră.

CAPITOLUL ŞAISPREZECE Tunsoarea

Trecuse aproape un an de când Bruno sosise acasă şi o găsise pe Maria împachetându-i lucrurile şi amintirile despre viaţa de la Berlin aproape se şterseseră. Când se gândea în urmă nu putea să-şi aducă aminte decât că Martin şi Karl erau doi dintre cei mai buni trei prieteni ai lui pe viaţă dar, deşi încerca cu toată puterea, nu-şi mai amintea cine era cel de-al treilea. Şi atunci se întâmplă ceva, astfel că pentru două zile părăsiseră Out-With şi se întorseseră la fosta lor casă: murise bunica şi familia trebui să se ducă la înmormântare.

În timp ce se afla acolo, Bruno îşi dădu seama că nu mai era la fel de mic cum fusese când plecaseră de acasă, deoarece putea să vadă lucruri pe care nu putuse să le vadă înainte şi, când rămaseră mai mult timp în casă, se putu uita pe fereastra de la mansardă şi văzu tot Berlinul fără să fie nevoie să se ridice în vârful picioarelor.

Bruno n-o mai văzuse pe bunica lui de când părăsise Berlinul, dar se gândise la ea aproape în fiecare zi. Ceea ce-şi amintea cel mai bine erau spectacolele pe care ea împreună cu el şi cu Gretel le dădeau de Crăciun şi de aniversări şi cum întotdeauna îi făcea costumul care se potrivea cel mai bine, indiferent ce rol juca. Gândul că niciodată nu vor mai putea face asta îl întristă foarte mult.

Cele două zile petrecute la Berlin fuseseră şi ele triste. La înmormântare Bruno, şi Gretel şi tata şi mama şi bunicul stătuseră în primul rând, tata purtând cea mai impresionantă uniformă a lui, scrobită şi călcată, şi toate decoraţiile. Mama îi spusese lui Bruno că