— Nu ştiu, răspunse Shmuel. De obicei arătau ca ale tale, dar n-am observat când s-au schimbat. Toată lumea de pe partea mea a gardului arată acum aşa.

Bruno se încruntă. Se gândea la oamenii cu pijamale în dungi şi se întreba ce se întâmplă la Out-With dacă îi făcea pe oameni să arate atât de bolnavi. Nimic nu avea vreun un sens pentru el. Nevoind să se mai uite la mâna lui Shmuel, Bruno se întoarse şi deschise frigiderul, scotocind înăuntru după ceva de mâncare. De la masa de prânz rămăsese o jumătate de pui umplut, şi ochii lui Bruno sclipiră de încântare, pentru că puţine lucruri în viaţă îi plăceau mai mult decât puiul rece, umplut cu salvie şi ceapă. Luă un cuţit din sertar şi-şi tăie câteva felii zdravene, pe care le înfăşură în umplutură înainte de a se întoarce din nou spre prietenul lui.

— Sunt foarte bucuros că eşti aici, zise el, vorbind cu gura plină. Dacă n-ar trebui să speli paharele, aş fi putut să-ţi arăt camera mea.

— Mi-a spus să nu mă mişc de aici, sau o să am necazuri.

— Nu mi-ar păsa de el, zise Bruno, încercând să arate mai curajos decât în realitate. Asta nu e casa lui, e a mea, şi când tata e plecat eu comand aici. Poţi să crezi că n-a citit niciodată Insula comorilor?

Shmuel arăta ca şi cum nici nu-l asculta, în schimb ochii i se fixaseră pe bucăţile de pui umplut, pe care Bruno le muşca din când în când. După o clipă Bruno îşi dădu seama la ce se uita, şi se simţi vinovat.

— Regret, Shmuel, adăugă repede. Ar fi trebuit să-ţi dau şi ţie puţin pui. Ţi-e foame?

— Asta e o întrebare pe care n-ar trebui să mi-o pui niciodată, răspunse Shmuel care, cu toate că nu o întâlnise în viaţa lui pe Gretel, ştia şi el câte ceva despre sarcasm.

— Aşteaptă, am să-ţi tai şi ţie puţin, răspunse Bruno, deschizând frigiderul şi mai tăind trei felii zdravene.

— Nu, dacă se întoarce… zise Shmuel, scuturând din cap repede şi uitându-se spre uşă.

— Dacă se întoarce, cine? Vrei să spui ca locotenentul Kotler?

— Sunt aici doar pentru a spăla pahare, zise el, privind disperat castronul cu apă din faţa lui, apoi uitându-se la feliile de pui pe care i le întindea Bruno.

— N-o să-i pese, zise acesta, mirat cât de neliniştit părea Shmuel. Nu e decât nişte mâncare.

— Nu pot, zise Shmuel, scuturând din cap şi arătând parcă gata să plângă. Se va întoarce, ştiu că aşa va fi, continuă el încălecând propoziţiile de grăbit ce era. Ar fi trebuit să le mănânc când mi le-ai oferit la început, acum e prea târziu, dacă le iau şi vine şi…

— Shmuel! Ascultă! interveni Bruno, făcând un pas înainte şi punând feliile în mâna prietenului sau. Mănâncă-le! Au mai rămas o mulţime şi pentru ei – nu trebuie să fii îngrijorat de asta.

Băiatul privi fix carnea din mână, apoi ridică privirea spre Bruno cu nişte ochi mari şi recunoscători, dar îngroziţi. Mai aruncă o privire spre uşă şi apoi păru că ia o hotărâre, deoarece aruncă în gură toate cele trei felii deodată şi le înghiţi în câteva secunde.

— Ei bine, n-ar trebui să mănânci aşa de repede, interveni Bruno. O să-ţi facă rău.

— Nu-mi pasă, rosti Shmuel cu un zâmbet slab. Mulţumesc, Bruno.

Acesta îi zâmbi la rândul lui şi era gata să-i mai ofere de mâncare, dar chiar în acel moment în bucătărie intră locotenentul Kotler, care se opri când îi văzu pe cei doi băieţi vorbind. Bruno se uită la el, simţind cum atmosfera devine din ce în ce mai încărcată şi văzând umerii lui Shmuel coborând, în timp ce întindea mâna după alt pahar pe care începu să-l spele. Ignorându-l pe Bruno, locotenentul Kotler se îndreptă spre Shmuel şi se uită fix la el.

— Ce faci? strigă el. Nu ţi-am spus să speli paharele astea?

Shmuel dădu repede din cap şi începu să tremure uşor, în timp ce lua alt şervet pe care îl înmuie în apă.

— Cine ţi-a spus că ţi-e permis să vorbeşti în casa asta? continuă Kotler. Îndrăzneşti să nu mi te supui?

— Nu, domnule, zise Shmuel încet. Regret, domnule.

Ridică ochii spre locotenentul Kotler, care se încruntă aplecându-se uşor înainte şi clătinând din cap, în timp ce examină figura băiatului.

— Ai mâncat? întrebă el cu voce calmă, ca şi cum de-abia îi venea să creadă.

Shmuel dădu din cap.

— Ai mâncat, insistă locotenentul Kotler. Ai furat ceva din frigider?

Shmuel deschise gura şi o închise la loc. Apoi o deschise din nou, încercând să găsească cuvintele, fără să reuşească. Se uită la Bruno, implorându-i din ochi ajutorul.

— Răspunde-mi! zbieră locotenentul Kotler. Ai furat ceva din frigider?

— Nu, domnule. El mi-a dat, răspunse Shmuel, lacrimile inundându-i ochii în timp ce-i arunca lui Bruno o privire piezişă. E prietenul meu, mai adăugă el.

— Ce e…?!? începu locotenentul Kotler, privindu-l nedumerit pe Bruno. Ezită. Ce vrei să spui cum că e prietenul tău? întrebă el. Îl cunoşti pe băiatul ăsta, Bruno?

Gura lui Bruno se deschise, încercând să-şi amintească felul cum ţi-o foloseşti când vrei să rosteşti „da”. Nu văzuse niciodată pe nimeni atât de îngrozit cum era Shmuel în acel moment şi ar fi vrut să spună exact ceea ce putea să îmbunătăţească situaţia, dar îşi dădu seama că nu era în stare; pentru că se simţea şi el la fel de îngrozit.

— Îl cunoşti pe băiatul ăsta? repetă Kotler cu voce şi mai puternică. Ai vorbit cu prizonierii?

— Eu… era aici când am intrat, zise Bruno. Spăla pahare.

— Nu asta te-am întrebat, sublinie Kotler. L-ai mai văzut şi înainte? Ai vorbit cu el? De ce spune că eşti prietenul lui?

Bruno ar fi vrut să o ia la fugă. Îl ura pe locotenentul Kotler şi, aşa cum venea încet spre el, la tot ce se putu gândi era după-amiaza când îl văzuse împuşcând un câine şi seara când Pavel îl înfuriase atât de rău încât…

— Răspunde-mi, Bruno! mai zbieră Kotler, cu faţa din ce în ce mai roşie. A treia oară nu