chemat la Berlin într-o călătorie mai lungă, locotenentul se învârtea pe lângă casă, ca şi cum ar fi avut cine ştie ce sarcină: era acolo când Bruno se ducea la culcare şi tot acolo era dimineaţă, chiar înainte de a se trezi.

Mai existau şi alte nenumărate motive pentru care Bruno nu-l plăcea pe locotenentul Kotler, dar acestea fură primele care-i veniră în minte.

Într-o după-amiază, înainte de petrecerea onomastică, Bruno se afla în camera lui cu uşa deschisă, când îl auzi pe locotenentul Kotler sosind şi vorbind cu cineva, deşi nu putu să audă pe nimeni răspunzându-i. Câteva minute mai târziu, o auzi pe mama dând dispoziţii în legătură cu ce mai era de făcut şi pe locotenentul Kotler spunând:

— N-avea grijă, ştie el care parte a feliei e unsă cu unt, după care râse într-un fel neplăcut.

Bruno se îndreptă spre camera de zi cu o carte nouă, pe care i-o dăduse tata, cu titlul Insula comorilor, cu intenţia de a se aşeza acolo să citească o oră sau două, dar când ajunse în coridor dădu peste locotenentul Kotler, care tocmai ieşea din bucătărie.

— Bună, omuleţule, zise soldatul, rânjind la el dispreţuitor, ca de obicei.

— Bună, răspunse Bruno, încruntându-se.

— Ce cauţi pe aici?

Bruno îl privi fix şi începu să se gândească la încă şapte motive pentru care nu-l putea suferi.

— Mă duc înăuntru să citesc o carte, zise el, indicând camera de zi.

Fără o vorbă, Kotler îi smulse cartea din mână şi începu să o răsfoiască.

— Insula comorilor, comentă el. Despre ce e vorba?

— Ei bine, despre o insulă, începu Bruno rar, pentru a se asigura că soldatul îl poate urmări. Şi pe ea există o comoară.

— Asta puteam să ghicesc şi eu, zise Kotler, privindu-l de parcă ar fi vrut să îi facă cine ştie ce, dacă ar fi fost fiul lui şi nu fiul comandantului. Spune-mi ceva ce nu ştiu.

— Pe insulă e un pirat, adăugă Bruno. Îl cheamă Long John Silver. Şi un băiat cu numele de Jim Hawkins.

— Un englez? întrebă Kotler.

— Da, răspunse Bruno.

— Hmmm, mârâi Kotler.

Bruno îl privi fix şi se întrebă când îi va înapoia cartea. Nu părea deosebit de interesat de ea, dar când Bruno întinse mâna, o trase de-o parte.

— Regret, adăugă apoi întinzându-i-o din nou, însă când Bruno întinse iar mâna, o trase pentru a doua oară în lături. O, regret, repetă el şi o mai întinse o dată, dar de data aceasta Bruno o înşfăcă, mai repede decât fu el în stare să o tragă. Eşti rapid, nu-i aşa? bombăni locotenentul Kotler printre dinţi.

Bruno încercă să treacă de el, dar dintr-un motiv oarecare, locotenentul Kotler părea că astăzi voia să stea de vorbă cu el.

— E totul pregătit pentru petrecere? întrebă el.

— Ei bine, eu sunt pregătit, răspunse Bruno care, petrecând mult timp în ultima vreme cu Gretel, căpătase înclinaţia ei spre sarcasm. În numele tău nu pot vorbi.

— Vor fi o mulţime de oameni pe aici, zise locotenentul Kotler, inspirând adânc şi privind în jur, ca şi cum aceasta ar fi fost casa lui, nu a lui Bruno. Contăm pe cel mai bun comportament din partea ta, nu-i aşa?

— Ei bine, eu aşa mă voi purta, zise Bruno. Dar nu pot să vorbesc şi pentru tine.

— Ai cam multe de spus pentru un omuleţ, comentă locotenentul Kotler.

Bruno îşi îngustă ochii şi îşi dori să fie mai înalt, mai puternic şi cu opt ani mai mare. Furia explodă în el ca un balon şi-l făcu să-şi dorească să aibă curajul de a spune exact ce voia să spună. Una e, hotărî el, ca mama sau tata să-ţi spună ce să faci era perfect rezonabil şi de aşteptat – dar era cu totul altceva să-ţi spună un străin ce să faci. Chiar cineva cu un titlu pretenţios de „locotenent”.

— O, Kurt, dragule, tot aici eşti, zise mama, ieşind din bucătărie şi venind spre ei. Am puţin timp liber acum, dacă… O! rosti ea, observându-l pe Bruno. Bruno! Ce faci aici?

— Mă duceam în camera de zi să citesc o carte, zise Bruno. Sau cel puţin am încercat.

— Ei bine, pentru moment fugi în bucătărie, zise ea. Am nevoie să vorbesc ceva personal cu locotenentul Kotler.

Şi intrară amândoi în camera de zi, iar locotenentul Kotler îi închise uşa în nas.

Clocotind de furie, Bruno intră în bucătărie şi avu cea mai mare surpriză a vieţii lui. Acolo, stând la masă, departe de partea cealaltă a gardului, se afla Shmuel. Lui Bruno nu-i veni să-şi creadă ochilor.

— Shmuel! rosti el. Ce faci aici?

Shmuel ridică ochii şi faţa lui îngrozită se lumină de un zâmbet larg când îşi văzu prietenul.

— Bruno! zise el.

— Ce faci aici? repetă Bruno, pentru că, deşi încă nu înţelesese bine ce se întâmpla de cealaltă parte a gardului, era totuşi ceva în legătură cu oamenii aceia care-l făcea să-şi închipuie că nu trebuiau să vină aici, în casă.

— El m-a adus, răspunse Shmuel.

— El? întrebă Bruno. Doar nu vrei să spui că locotenentul Kotler?

— Ba da. A spus că e ceva de făcut aici, pentru mine.

Şi, când Bruno se uită mai bine văzu pe masă aşezate şaizeci şi patru de pahare mici, ca cele pe care le folosea mama când lua unul din siropurile ei medicinale, şi lângă ele un castron cu apă caldă plină de spumă şi o mulţime de şerveţele de hârtie.

— Ce naiba faci? mai întrebă Bruno.

— Mi-au cerut să spăl paharele, răspunse Shmuel. Au spus că au nevoie de cineva cu degete subţiri.

Ca pentru a dovedi ceea ce Bruno ştia deja, întinse mâna şi acesta nu se putu opri să nu observe că semăna cu mâna scheletului pe care Herr Liszt îl adusese într-o zi când au studiat anatomia umană.

— Înainte n-am observat, zise el cu o voce plină de neîncredere, aproape adresându-se lui însuşi.

— Ce n-ai observat? întrebă Shmuel.

Drept răspuns, Bruno întinse şi el mâna, astfel că vârfurile degetelor lor mijlocii aproape se atinseră.

— Mâinile noastre, zise el. Sunt aşa de diferite. Uită-te! Cei doi băieţi se uitară în acelaşi timp. Diferenţa era uşor de remarcat. Deşi Bruno era mic pentru vârsta lui şi în mod categoric nu era gras, mâna lui părea sănătoasă şi plină de viaţă. Venele nu erau vizibile pe sub piele,