— Vorbim despre toate, răspunse el. Îi povestesc despre casa noastră din Berlin şi despre celelalte case şi străzile şi tarabele cu fructe şi zarzavat şi cafenelele şi cum nu trebuie să te duci sâmbăta după-amiaza în oraş, dacă nu vrei să fii îmbrâncit de colo-colo, şi despre Karl, şi Daniel, şi Martin, şi cum au fost ei cei mai buni trei prieteni ai mei pe viaţă.

— Ce interesant! rosti Gretel sarcastică, deoarece recent îşi sărbătorise ziua de naştere, împlinise treisprezece ani şi considera că sarcasmul era culmea sofisticării. Şi el ce-ţi spune?

— El îmi povesteşte despre familia lui şi ceasornicăria deasupra căreia locuiau şi aventurile pe care le-a avut venind aici şi despre prietenii pe care îi are şi oamenii pe care-i cunoaşte şi băieţii cu care obişnuia să se joace, dar acuma n-o mai face deoarece au dispărut, fără măcar să-i spună la revedere.

— Sună grozav de amuzant, zise ea. Aş vrea să fie şi prietenul meu imaginar.

— Şi ieri mi-a spus că bunicul lui n-a mai fost văzut de zile întregi şi nimeni nu ştie unde este şi de câte ori îl întreabă pe tatăl lui, acesta începe să plângă şi-l strânge în braţe atât de tare, încât îi e teamă că o să-l sufoce.

Bruno ajunse la sfârşitul propoziţiei şi-şi dădu seama că vocea îi devenise foarte caldă. Erau lucruri pe care Shmuel i le spusese cu adevărat, dar dintr-un motiv anume la ora aceea nu înţelesese cât de trist trebuie să se fi simţit prietenul lui. Acum însă, când le rostise el însuşi cu voce tare, se simţi îngrozitor că nu încercase atunci să spună ceva pentru a-l înveseli pe Shmuel şi începuse să vorbească despre lucruri prosteşti, cum ar fi explorarea. „Mâine am să mă scuz pentru ceea ce am făcut”, îşi spuse el.

— Dacă tata ar şti că vorbeşti cu prieteni imaginari, te-ar reţine înăuntru, zise Gretel. Cred că ar trebui să te opreşti.

— De ce? întrebă Bruno.

— Pentru că e ceva nesănătos, răspunse ea. E primul simptom de nebunie.

Bruno dădu din cap.

— Nu cred că pot să mă opresc, zise el după o pauză foarte lungă. Nu cred că vreau asta.

— Ei bine, oricum, zise Gretel, care devenise din ce în ce mai prietenoasă cu fiecare secundă care trecea, am să păstrez secretul pentru mine, dacă asta vrei.

— Vezi tu, zise Bruno încercând să pară trist, probabil ai dreptate. Să nu spui nimănui, bine?

Ea clătină din cap.

— Nimănui. Cu excepţia propriului meu prieten imaginar.

Lui Bruno i se tăie respiraţia.

— Ai şi tu unul? întrebă el, închipuindu-şi-o vorbind ore întregi cu o fată de vârsta ei din partea cealaltă a gardului, amândouă sarcastice.

— Nu, răspunse ea râzând. Am treisprezece ani, pentru numele cerului! Nu-mi pot permite să mă port ca un copil, aşa ca tine.

Şi cu aceasta ieşi nervoasă din cameră şi Bruno putu să o audă vorbind cu păpuşile în camera de dincolo de hol, mustrându-le că făcuseră aşa o harababură în timp ce ea era plecată, încât acum nu îi mai rămânea altceva de făcut decât să le aranjeze la loc. Ce-şi închipuiau oare, că nu are nimic altceva mai bun de făcut cu timpul ei?

— Ce oameni! rosti apoi tare, înainte de a se apuca de treabă.

Bruno încercă să se întoarcă la cartea lui, dar îşi pierduse interesul şi începu să privească ploaia şi să se întrebe dacă Shmuel, indiferent unde se afla, se gândea la el şi dacă îi lipseau discuţiile lor tot atât de mult ca şi lui.

CAPITOLUL CINCISPREZECE Ceva ce n-ar fi trebuit să facă

Timp de mai multe săptămâni ploaia căzu fără încetare, ploua şi ploua, deci Bruno şi Shmuel nu se văzură prea mult, aşa cum le-ar fi plăcut. Când se întâlneau, Bruno descoperea că prietenul lui îl îngrijora, deoarece părea că devenea din ce în ce mai subţire cu fiecare zi ce trecea, iar faţa i se făcuse din ce în ce mai cenuşie. Câteodată aducea cu el mai multă pâine şi brânză, pentru a le da lui Shmuel, şi din când în când reuşea să ascundă în buzunar şi o bucată de prăjitură cu ciocolată, dar drumul de acasă până la locul din gard unde se întâlneau băieţii era lung şi uneori lui Bruno i se făcea foame pe drum. Astfel descoperi că o muşcătură din prăjitură ducea la alta şi asta conducea la alta, iar când rămânea doar cu o îmbucătură ştia că nu trebuia să i-o mai dea lui Shmuel, deoarece n-ar face decât să-i strice pofta de mâncare, fără să-l satisfacă.

Ziua de naştere a tatei se apropia şi, cu toate că spusese că nu vrea tămbălău, mama organiză o petrecere pentru toţi ofiţerii de la Out-With, dar cel mai mare tămbălău fu cu pregătirile. De fiecare dată când se aşeza pentru a întocmi noi planuri pentru petrecere, locotenentul Kotler se afla lângă ea ca să o ajute, astfel încât părea că cei doi întocmesc mai multe liste decât ar fi putut avea vreodată nevoie.

Bruno decise să întocmească şi el o listă proprie, însă o listă a motivelor pentru care nu-l plăcea pe locotenentul Kotler. Întâi, faptul că nu zâmbea niciodată şi întotdeauna arăta ca şi cum încerca să găsească pe cineva căruia să-i înfrângă voinţa.

În rarele ocazii când vorbea cu Bruno, îi spunea „omuleţule”, ceea ce era extrem de neplăcut, deoarece, aşa cum subliniase mama, încă nu terminase de crescut.

Ca să nu mai amintească faptul că se afla în permanenţă în camera de zi împreună cu mama şi făcea glume cu ea, iar mama râdea de glumele lui mai mult decât de cele ale tatei.

Odată, când Bruno privea lagărul de la fereastra dormitorului său, văzu un câine apropiindu-se de gard şi începând să latre cu putere. Când locotenentul Kotler îl auzi, se îndreptă direct spre câine şi-l împuşcă.

Şi mai era şi aiureala aia cu Gretel care apărea de fiecare dată când era el prin preajmă.

Apoi, Bruno nu uitase nici seara aceea cu Pavel, chelnerul care în realitate era doctor, şi cât de furios fusese tânărul locotenent.

De asemenea, de câte ori tata era