— Ce vrei? întrebă Bruno.

— Ce frumos salut de bun venit! răspunse Gretel.

— Citesc, o informă Bruno.

— Ce citeşti? întrebă ea şi, în loc să aştepte răspunsul, pur şi simplu întoarse cartea cu coperta spre ea, pentru a-i vedea titlul. Scoase din buze un sunet de dispreţ şi puţină salivă îi ateriză lui Bruno pe faţă. Ce plictisitoare! adăugă ea cu o voce cântată.

— Nu e deloc plictisitoare, rosti Bruno. E vorba de aventuri. E ceva mai reuşit decât nişte păpuşi, asta în mod categoric.

De această dată, Gretel nu reacţionă la ironia lui.

— Ce faci? întrebă din nou, iritându-l şi mai mult pe Bruno.

— Ţi-am spus, încerc să citesc, răspunse ţâfnos. Dacă unele persoane m-ar lăsa.

— Nu am nimic de făcut, replică ea. Şi urăsc ploaia.

Bruno găsi aceasta greu de înţeles. Ca şi cum ar fi făcut vreodată ceva! Spre deosebire de el, care avusese aventuri şi locuri de explorat şi îşi făcuse un prieten, ea ieşea foarte rar din casă. Era ca şi cum hotărâse că e plictisită, numai pentru că nu avea altceva de ales, doar să stea în casă. Totuşi, erau momente când un frate şi o soră puteau să-şi abandoneze pentru o clipă instrumentele de tortură şi să vorbească ca nişte fiinţe civilizate, aşa că Bruno hotărî să facă asta chiar acum.

— Şi eu urăsc ploaia, zise el. Acum ar fi trebuit să fiu cu Shmuel. O să creadă că l-am uitat.

Cuvintele îi scăpară de pe buze, mai repede decât a fost el în stare să le oprească, şi simţi o durere în stomac, furios pe el însuţi pentru ce a făcut.

— Cu cine trebuia să fii? întrebă Gretel.

— Ce spui? clipi Bruno spre ea.

— Cu cine ai spus că ar fi trebuit să fii? întrebă ea din nou.

— Regret, zise Bruno încercând să gândească rapid. Nu te-am auzit prea bine. Ai putea să repeţi încă o dată?

— Cu cine ai spus că ar trebui să fii? strigă ea, aplecându-se înainte, pentru a nu mai exista niciun dubiu de această dată.

— N-am spus deloc că ar trebui să fiu cu cineva, zise el.

— Ba da, ai spus. Ai spus că cineva o să creadă că l-ai uitat.

— Pardon?

— Bruno! strigă ea cu voce ameninţătoare.

— Eşti nebună? întrebă el pentru a o face să-şi închipuie că ea a inventat totul, numai că nu era prea convins că era un actor la fel de bun ca bunica.

Gretel dădu din cap îndreptându-şi un deget spre el.

— Ce ai spus, Bruno? insistă ea. Ai spus că există cineva cu care trebuia să fii. Cine e? Spune-mi! Nu e nimeni pe aici cu care să te joci, nu-i aşa?

Bruno analiză dilema în care se afla. Pe de o parte, el şi sora lui aveau în comun ceva crucial: nu erau adulţi. Şi cu toate că nu se ostenise niciodată să o întrebe, existau toate şansele ca şi ea să fie tot atât de singură la Out-With ca şi el. La urma urmei, la Berlin le avusese pe Gilda, pe Isobel şi pe Louise cu care se juca; puteau fi nişte fete plictisitoare, dar erau prietenele ei. Aici nu avea pe nimeni, cu excepţia colecţiei ei de păpuşi neînsufleţite. La urma urmei, cine ştie cât de nebună era Gretel? Poate că avea impresia că păpuşile îi vorbeau.

Pe de altă parte, că Shmuel era prietenul lui, nu al ei, nu putea fi tăgăduit şi nu voia să-l împartă cu nimeni. Nu putea face decât un singur lucru şi anume să mintă.

— Am un prieten nou, începu el. Un prieten nou, pe care mă duc să-l văd în fiecare zi. Şi acum mă aşteaptă. Dar nu trebuie să spui nimănui.

— De ce?

— Pentru că e un prieten imaginar, rosti Bruno, încercând pe cât putea să arate stânjenit, aşa ca locotenentul Kotler când fusese încolţit în legătură cu povestea despre tatăl din Elveţia. Ne jucăm amândoi, în fiecare zi.

Gretel deschise gura şi se uită la el, înainte de a izbucni în râs.

— Un prieten imaginar! strigă ea. Nu eşti puţin cam mare pentru un prieten imaginar?

Bruno încercă să arate ruşinat şi jenat, pentru a face povestea şi mai convingătoare. Se foi în pat şi nu o privi în ochi, ceea ce reuşi foarte bine şi-l făcu să creadă că la urma urmei nu era un actor aşa de prost. Ar fi dorit să poată să roşească, dar era cam greu, aşa că se gândi la toate lucrurile jenante ce i se întâmplaseră de-a lungul anilor, întrebându-se dacă ar putea să o înşele.

Astfel, se gândi la momentul când uitase să încuie uşa de la baie şi bunica intrase înăuntru şi văzuse totul. Se gândi la momentul când ridicase mâna în clasă şi îi spusese învăţătoarei „mama” şi toată lumea a râs de el. Se gândi la momentul când căzuse de pe bicicletă în faţa unui grup de fete, încercând să execute o figură specială, şi se tăiase la genunchi şi plânsese.

Şi una din aceste amintiri funcţionă, aşa că faţa începu să-i roşească.

— Uită-te la tine, zise Gretel, confirmându-i. Te-ai înroşit tot.

— Pentru că n-am vrut să-ţi spun, zise Bruno.

— Un prieten imaginar! Cinstit, Bruno, eşti un caz fără speranţă.

Bruno zâmbi deoarece ştia două lucruri. În primul rând că trebuia să continue să mintă şi în al doilea rând că, dacă cineva pe aici era un Caz fără Speranţă, acela nu era el.

— Lasă-mă în pace, zise el. Vreau să citesc.

— Ei bine, de ce nu te întinzi în pat, nu închizi ochii şi nu-l laşi pe prietenul tău imaginar să-ţi citească? întrebă Gretel, încântată că aflase despre el ceva care nu putea fi uitat prea repede. Te va scuti de o treabă.

— Poate că-l voi trimite să-ţi arunce păpuşile pe fereastră, ameninţă el.

— Fă asta şi o să se ivească nişte neplăceri serioase, zise Gretel, iar el ştia ce voia să spună. Ei bine, spune-mi, Bruno. Ce faceţi tu şi prietenul tău imaginar, ce îl face aşa de special?

Bruno se gândi. Îşi dădu seama că într-adevăr voia să vorbească despre Shmuel puţin mai mult şi că ar putea să o facă,