— Herr Comandant, interveni locotenentul Kotler, aplecându-se înainte neliniştit. Pot să vă asigur…

— Nu e o conversaţie potrivită pentru cină, repetă ferm tata, făcându-l să tacă imediat.

Privind de la unul la altul, Bruno se simţea pe cât de bucuros, pe atât de speriat de atmosfera creată.

— Mi-ar plăcea să merg în Elveţia, zise Gretel după o lungă tăcere.

— Mănâncă-ţi cina, Gretel, rosti mama.

— Dar nu făceam decât să spun…

— Mănâncă-ţi cina, repetă mama şi era gata să spună şi mai multe, dar fu întreruptă de tata care-l chemă pe Pavel.

— Ce e cu tine în seara asta? întrebă el, în timp ce Pavel scotea dopul de la o nouă sticlă. E a patra oară de când îţi cer să-mi mai torni vin.

Bruno se uită la el sperând să se simtă bine; reuşise să scoată dopul fără niciun incident. Dar, după ce umplu paharul tatălui şi se întoarse să-l umple şi pe al locotenentului Kotler, sticla îi scăpă din mâna şi căzu spărgându-se, după ce tot conţinutul gâlgâise direct în poala tânărului.

Ce s-a întâmplat după aceea a fost pe cât de neaşteptat, pe atât de îngrozitor de neplăcut. Locotenentul Kotler se înfurie pe Pavel şi nimeni – nici Bruno, nici Gretel, nici mama şi nici chiar tata – nu încercă să-l oprească să facă ceea ce a făcut în continuare, cu toate că niciunul dintre ei nu putu să se uite. Totuşi, îl făcu pe Bruno să ţipe şi pe Gretel să pălească.

Mai târziu, în aceeaşi seara, când Bruno se duse la culcare, se gândi la tot ce se întâmplase la cină. Îşi aminti cât de amabil fusese Pavel cu el în după-amiaza când îşi construise leagănul, cum îi oprise sângerarea de la genunchi şi îşi dădea seama cu câtă blândeţe îi aplicase unguentul verde. Şi, cu toate că Bruno îşi dădea seama că tata în general era un om foarte amabil şi serios, nu fusese deloc cinstit sau drept că niciunul nu îl oprise pe locotenentul Kotler să se înfurie atât de tare pe Pavel şi, dacă acesta era genul de fapte ce aveau loc la Out-With, atunci ar face bine să nu mai fie în dezacord cu nimeni despre nimic; de fapt, ar face mai bine să-şi ţină gura închisă şi să nu provoace niciun fel de probleme. Unora dintre oameni s-ar putea să nu le placă.

Fosta lui existenţă la Berlin părea acum o amintire foarte îndepărtată şi cu greu putea să-şi mai aducă aminte chiar şi cum arătau Karl, Daniel sau Martin, cu excepţia faptului că unul dintre ei era roşcovan.

CAPITOLUL PAISPREZECE Bruno spune o minciună perfect justificată

Timp de câteva săptămâni după acest incident, când Herr Liszt pleca, iar mama îşi făcea una dintre siestele ei de după-amiază, Bruno pornea de acasă şi parcurgea lungul drum de pe lângă gard pentru a-l întâlni pe Shmuel, care îl aştepta aproape în fiecare zi şezând pe pământ cu picioarele încrucişate şi privind ţărâna de lângă el.

Într-o după-amiază, Shmuel avea un ochi negru şi, când Bruno îl întrebă ce se întâmplase, dădu doar din cap şi spuse că nu voia să vorbească despre asta. Bruno presupuse că bătăuşi existau peste tot în lume, nu numai în şcolile din Berlin, şi că unul dintre ei îi făcuse aşa ceva lui Shmuel. Simţi nevoia să-şi ajute prietenul, dar nu-şi imagină ce ar putea face ca totul să fie mai bine, cu atât mai mult cu cât Shmuel se prefăcea că nu s-a întâmplat nimic.

În fiecare zi Bruno îl întrebă pe Shmuel dacă i s-ar permite să se strecoare pe sub sârmă, astfel încât să se poată juca împreună de partea aceea a gardului, dar de fiecare dată Shmuel răspundea că nu era o idee bună.

— Oricum, nu ştiu de ce eşti aşa de dornic să vii aici, spunea Shmuel. Nu e prea plăcut.

— N-ai încercat să locuieşti în casa mea, răspunse Bruno. În primul rând nu are cinci niveluri, ci numai trei. Cum poate cineva locui într-un spaţiu atât de mic ca acesta?

Uitase povestea lui Shmuel despre cele unsprezece persoane care trăiseră cu toţii în aceeaşi cameră, înainte de a veni la Out-With, inclusiv băiatul Luka, care continua să-l bată, chiar dacă nu făcuse nimic rău.

Într-o zi Bruno îl întrebă pe Shmuel de ce el şi toţi ceilalţi oameni din partea lui de gard erau îmbrăcaţi la fel, cu pijamale în dungi şi bonete de pânză.

— Asta ne-au dat când am sosit aici, explică Shmuel. Hainele noastre le-au luat ei.

— Dar nu te trezeşti niciodată dimineaţa simţind nevoia să te îmbraci cu ceva diferit? Trebuie să existe şi altceva în garderoba ta.

Shmuel clipi şi deschise gura să spună ceva, dar apoi consideră că e mai bine să n-o facă.

— Şi nici măcar nu-mi plac dungile, adăugă Bruno, deşi asta nu prea era adevărat.

În realitate, îi plăceau dungile, simţindu-se mai solid decât atunci când trebuia să se îmbrace cu pantalonii şi cămăşile şi cravatele şi pantofii prea strâmţi pentru el, în timp ce Shmuel şi prietenii lui puteau să umble îmbrăcaţi cu pijamale în dungi toată ziua.

Câteva zile mai târziu, când Bruno se trezi, ploua cu găleata, pentru prima oară de săptămâni întregi. Începuse cândva în timpul nopţii şi Bruno reflectă că poate chiar asta îl trezise, deşi era greu de spus care era adevărul, deoarece odată ce erai treaz nu mai exista posibilitatea să ştii cum se întâmplase. Ploaia continuă şi în timp ce-şi lua micul dejun din dimineaţa aceea. Ploaia continuă tot timpul cât durară lecţiile de dimineaţă cu Herr Liszt. Ploaia continuă şi când luară prânzul. Ploaia continuă şi în timpul lecţiei de istorie şi geografie de după-amiază. Erau nişte veşti proaste, pentru că însemna că nu putea să meargă să se întâlnească cu Shmuel.

Aşa că, în după-amiaza aceea, Bruno stătea întins în pat cu o carte, dar descoperi că îi era greu să se concentreze şi tocmai atunci Cazul fără Speranţă intră să-l vadă. Nu venea prea des în camera lui, preferând să aranjeze şi să rearanjeze tot timpul colecţia ei de