A fost nevoie ca mama să ceară de două ori să-i mai pună o porţie de supă, înainte ca el să o audă, şi lăsă sticla de vin goală, fără să mai deschidă alta la timp pentru a umple paharul tatălui.

— Herr Liszt nu ne lasă să citim poezii şi piese de teatru, se plânse Bruno în timpul felului principal. Pentru că aveau un invitat la cină, familia se îmbrăcase festiv – tata în uniforma lui, mama într-o rochie verde care se asorta cu ochii ei şi Gretel şi Bruno în hainele cu care mergeau la biserică, când locuiau la Berlin. L-am întrebat dacă n-am putea să citim măcar o zi pe săptămână, dar ne-a răspuns că nu, nu în perioada în care răspunde el de educaţia noastră.

— Sunt sigur că are motivele lui, zise tata, atacând o pulpă de miel.

— Tot ce vrea el este să studiem istoria şi geografia, continuă Bruno. Şi am început să urăsc istoria şi geografia.

— Te rog, Bruno, nu rosti cuvântul „urăsc”, interveni mama.

— De ce urăşti istoria? întrebă tata, punând pentru o clipă furculiţa jos şi privind peste masa la fiul lui, care ridică din umeri conform unui prost obicei.

— Pentru că e plictisitoare.

— Plictisitoare? întrebă tata. Fiul meu numeşte studiul istoriei plictisitor? Lasă-mă să-ţi spun ceva, Bruno, continuă el aplecându-se înainte şi gesticulând cu cuţitul spre băiat, istoria e cea care ne-a adus astăzi aici. Dacă n-ar fi fost istoria, niciunul dintre noi n-ar mai sta acum la această masă. Am fi stat în siguranţă, la masa noastră din casa de la Berlin. Aici, noi corectăm istoria.

— Totuşi, e plictisitoare, repetă Bruno, care nu prea dăduse atenţie comentariului.

— Va trebui să-l ierţi pe fratele meu, locotenente Kotler, interveni Gretel, punând o clipă mâna pe braţul lui, ceea ce o făcu pe mama să o privească fix, cu ochii îngustaţi. E un băieţaş foarte ignorant.

— Nu sunt ignorant, se repezi Bruno, care era sătul de insultele ei. Va trebui să o ierţi pe sora mea, locotenente Kotler, adăugă politicos, pentru că e un Caz fără Speranţă. Nu se prea poate face nimic pentru ea. Doctorii spun că a depăşit punctul în care ar putea să fie ajutată.

— Taci din gură, rosti Gretel, făcându-se stacojie.

— Tu să taci, spuse Bruno cu un zâmbet larg.

— Copii, vă rog! interveni mama.

Tata bătu cu cuţitul în masă şi toţi tăcură. Bruno privi în direcţia lui. Nu arăta chiar furios, dar părea că nu mai intenţionează să suporte altă ceartă.

— Mi-a plăcut foarte mult istoria când eram copil, zise locotenentul Kotler după câteva minute de tăcere. Şi, deşi tatăl meu era profesor de literatură la universitate, eu am preferat ştiinţele sociale, artelor.

— N-am ştiut asta, Kurt, zise mama, întorcându-şi o clipă privirea spre el. Mai predă şi acuma?

— Presupun că da, răspunse locotenentul Kotler. De fapt, nu ştiu.

— Ei bine, cum se poate să nu ştii? întrebă ea, încruntându-se la el. Nu ţii legătura cu el?

Tânărul locotenent continuă să mestece carnea de miel cu care îi era gura plină, ceea ce-i dădu timp să se gândească la răspuns. Îl privea pe Bruno, ca şi cum ar fi regretat că a ridicat această problemă de la bun început.

— Kurt, repetă mama, nu ţii legătura cu tatăl tău?

— Nu prea, răspunse el, ridicând din umeri ca pentru a alunga realitatea, dar fără să se întoarcă pentru a o privi. A părăsit Germania acum câţiva ani. Cred că prin 1938. Nu l-am mai văzut de atunci.

Tata se opri o clipă din mâncat şi se uită la locotenentul Kotler peste masă, încruntându-se uşor.

— Şi unde s-a dus? întrebă el.

— Scuzaţi, ce aţi spus, Herr Comandant? întrebă locotenentul Kotler, deşi tata vorbise cu o voce perfect clară.

— Am întrebat unde s-a dus, repetă el. Tatăl tău. Profesorul de literatură. Unde s-a dus când a părăsit Germania?

Faţa locotenentului Kotler se roşi uşor şi când vorbi se bâlbâi puţin:

— Cred… Cred că actualmente se află în Elveţia, răspunse el până la urmă. Ultima oară când am auzit ceva despre el, preda la o universitate din Berna.

— O, dar Elveţia e o ţară frumoasă, rosti mama repede. N-am fost acolo, admit, dar din câte am auzit…

— Tatăl tău nu poate fi prea bătrân, comentă tata cu vocea lui profundă, făcându-i pe toţi să tacă. Vreau să spun că tu ai numai… cât? Şaptesprezece? Optsprezece ani?

— Tocmai am împlinit nouăsprezece, Herr Comandant.

— Aşa că tatăl tău ar avea… cam patruzeci de ani, presupun?

Locotenentul Kotler nu mai spuse nimic şi continuă să mănânce, cu toate că nu părea să se bucure prea mult de bucate.

— Ciudat că a ales să plece din patrie, adăugă tata.

— Nu suntem apropiaţi, tatăl meu şi cu mine, rosti locotenentul Kotler repede, uitându-se în jurul mesei, ca şi cum ar fi datorat fiecăruia o explicaţie. Pur şi simplu, n-am vorbit ani de zile.

— Şi cum ţi-a motivat, dacă pot să întreb, mai zise tata, că pleacă din Germania, în momentul ei de glorie şi de nevoie vitală, când tuturor dintre noi ne revine sarcina de a juca un rol în renaşterea naţională? Era tuberculos?

Locotenentul Kotler îl privi pe tata fix şi încurcat.

— Ce aţi spus, vă rog? întrebă el.

— S-a dus în Elveţia la aer? se interesă tata. Sau a avut un motiv anume să părăsească Germania? În 1938… adăugă el după o clipă.

— Mi-e teamă că nu ştiu, Herr Comandant, zise locotenentul Kotler. Ar trebui să-l întrebaţi pe el.

— Ei bine, asta ar fi destul de greu, nu-i aşa? Fiind atât de departe, vreau să spun. Dar poate că asta a fost. Poate că era bolnav. Tata ezită înainte de a lua din nou în mână cuţitul şi furculiţa şi de a continua să mănânce. Sau poate că a avut… alte păreri.

— Alte păreri, Herr Comandant?

— În legătură cu politica statală. Din când în când, se aud poveşti despre oameni de felul acesta. Tipi ciudaţi, îmi imaginez. Incomozi, unii dintre ei. Trădători, alţii. Şi laşi. Desigur, ţi-ai informat superiorii despre vederile tatălui tău, locotenent Kotler?

Tânărul locotenent deschise gura şi apoi înghiţi, în ciuda faptului că nu mai avea nimic în gură.

— Nu contează, reluă tata vesel. Poate că