— De partea mea? întrebă el.

— Da. Îl cunoşti? E foarte bătrân şi are o jiletcă albă, pe care o îmbracă când ne serveşte cina. Probabil că l-ai văzut.

— Nu, răspunse Shmuel dând din cap. Nu-l cunosc.

— Dar trebuie, rosti Bruno iritat, ca şi cum Shmuel devenise intenţionat atât de dificil. Nu e la fel de înalt ca unii dintre adulţi, are părul cenuşiu şi e puţin cam gârbov.

— Eu nu cred că-ţi dai seama câţi oameni trăiesc în partea asta a gardului, comentă Shmuel. Suntem cu miile.

— Dar acesta e unul al cărui nume e Pavel, insistă Bruno. Când am căzut din leagăn, mi-a curăţat rana, astfel încât nu s-a infectat, şi mi-a bandajat piciorul. Oricum, motivul pentru care am vrut să-ţi vorbesc despre el este că şi el e din Polonia. Ca şi tine.

— Cea mai mare parte dintre cei de aici sunt din Polonia, afirma Shmuel. Deşi mai sunt şi din alte părţi, cum ar fi Cehoslovacia şi…

— Da, dar pe acesta am crezut că s-ar putea să-l cunoşti. Oricum, a fost doctor când era în oraşul lui natal, înainte de a veni aici. Acum însă nu i se permite să mai fie doctor şi, dacă tata ar fi ştiut că mi-a tratat genunchiul când m-am rănit, ar fi apărut o groază de neplăceri.

— Foarte normal! Soldaţilor nu le place ca oamenilor să le fie bine, comentă Shmuel, înghiţind şi ultima bucată de pâine. De obicei acţionează în sens invers.

Bruno dădu din cap, cu toate că nu ştia exact ce voia Shmuel să spună, şi se uită la cer. După câteva clipe îl privi printre sârme şi puse o altă întrebare, care tocmai îi venise în minte.

— Ştii ce vrei să te faci când vei fi mare? întrebă el.

— Da, răspunse Shmuel. Vreau să lucrez într-o grădină zoologică.

— O grădină zoologică? se minună Bruno.

— Îmi plac animalele, răspunse calm Shmuel.

— Eu am să mă fac soldat, zise Bruno cu voce fermă. Ca tata.

— Nu mi-ar plăcea să fiu soldat, zise Shmuel.

— Nu ca locotenentul Kotler, rosti repede Bruno. Nu ca unul dintre aceia care umblă pe la noi ca şi cum ar fi stăpânii locului şi râd cu sora mea şi şuşotesc cu mama. Nu cred că e un soldat prea bun. Eu vreau să fiu ca tata. Unul dintre soldaţii buni.

— Nu există soldaţi buni, zise Shmuel.

— Sigur că există, protestă Bruno.

— Cine?

— Ei bine, tatăl meu de exemplu, comentă Bruno. De aceea are o uniformă aşa impresionantă şi de aceea toată lumea îi spune Comandante şi fac tot ce le cere. Fury are planuri mari pentru el, fiindcă e un soldat aşa de bun.

— Nu exista soldaţi buni, repetă Shmuel.

— Cu excepţia tatei, repetă la rândul lui Bruno, care spera ca Shmuel să nu îl mai contrazică, deoarece nu voia să se certe cu el.

La urma urmei, era singurul prieten pe care-l avea aici la Out-With. Dar tata era tata şi Bruno nu credea că e corect ca cineva să spună ceva rău despre el.

Amândoi băieţii rămaseră tăcuţi câteva minute, niciunul dintre ei nevoind să spună nimic din ceea ce ar fi regretat mai târziu.

— Tu nu ştii ce este aici, zise Shmuel până la urmă cu voce scăzută, astfel încât vorbele de-abia ajunseră la Bruno.

— Tu nu ai soră, nu-i aşa? întrebă Bruno repede, prefăcându-se că n-a auzit şi nefiind astfel nevoit să răspundă.

— Nu, răspunse Shmuel, clătinând din cap.

— Eşti norocos, zise Bruno. Gretel are doar doisprezece ani şi crede că ştie tot, dar de fapt e un Caz fără Speranţă. Se uită tot timpul pe fereastră şi, când îl vede pe locotenentul Kotler, coboară în fugă scările până în hol şi se preface că se află acolo întâmplător. Acum câteva zile am prins-o făcând asta şi când el a intrat ea a sărit în sus şi i-a spus: „Vai, locotenente Kotler, nu ştiam că eşti aici”, dar eu ştiu că de fapt îl aştepta.

Nu-l privise pe Shmuel în timp ce spunea toate astea, dar când se uită din nou la el observă că prietenul lui devenise mai palid ca de obicei.

— Ce se întâmplă? întrebă el. Arăţi ca şi cum ai fi gata să vomiţi.

— Nu-mi place să vorbesc despre el, zise Shmuel.

— Despre cine? întrebă Bruno.

— Despre locotenentul Kotler. Mă îngrozeşte.

— Şi pe mine mă sperie puţin, admise Bruno. E un încrezut. Şi miroase ciudat. De la toată colonia aia cu care se dă. Shmuel începu să tremure uşor şi Bruno se uită în jur, ca şi cum ar fi putut să vadă, nu să simtă, dacă e frig sau nu. Care e problema? continuă el. Nu e chiar aşa de frig, nu-i aşa? Ar fi trebuit să-ţi pui un pulover, să ştii. Serile devin din ce în ce mai friguroase.

Mai târziu, în aceeaşi seară, Bruno fu dezamăgit să descopere că locotenentul Kotler li se alăturase, lui, mamei, tatei şi lui Gretel, la cină. Pavel îmbrăcase jiletca albă şi ca de obicei îi servea la masă.

Bruno îl privea pe Pavel cum înconjura masa servind şi descoperi că se simţea trist de câte ori se uita la el. Se întrebă dacă jiletca albă de chelner pe care o purta era aceeaşi cu jacheta albă pe care o purtase înainte ca doctor. Aduse farfuriile, le aşeză în faţa fiecăruia şi, în timp ce ei mâncau şi discutau, se retrase lângă perete şi rămase perfect nemişcat, privind doar înainte. Era ca şi cum ar fi adormit, în picioare şi cu ochii deschişi.

De câte ori cineva avea nevoie de ceva, Pavel îl servea imediat, dar cu cât Bruno îl privea mai mult, cu atât căpăta convingerea că e gata-gata să se întâmple o nenorocire. Părea că Pavel se făcuse din ce în ce mai mic cu fiecare săptămână, dacă acest lucru era posibil, iar culoarea care trebuia să o fi avut pe vremuri în obraji dispăruse aproape complet. Ochii lui păreau grei de lacrimi şi lui Bruno îi trecu prin minte că, dacă ar clipi o singură dată, acestea s-ar revărsa ca un torent.

Când Pavel aduse farfuriile, Bruno nu putu să nu observe că mâinile îi tremurau uşor sub greutatea lor. Şi când se retrase la perete în poziţia