La urma urmei, raţionă el, s-ar putea ca ei să nu dorească să mă împrietenesc cu Shmuel şi, în acest caz, ar putea să mă oprească să mai vin vreodată aici. Când intră pe uşa din faţă şi simţi mirosul cărnii de vită ce se frigea în cuptor, pentru cină, luase deja hotărârea că pentru moment era mai bine ca întreaga istorie să fie ţinută doar pentru el şi să nu scoată nicio vorbă. Va fi numai secretul lui. Ei bine, al lui şi al lui Shmuel!

Bruno era de părere că, atunci când e vorba de părinţi şi în special de surori, ceea ce nu ştiau nu avea cum să-i supere.

CAPITOLUL TREISPREZECE Sticla cu vin

Pe măsură ce săptămânile treceau, lui Bruno îi deveni din ce în ce mai clar că nu se va întoarce acasă la Berlin într-un viitor previzibil şi că ar trebui să uite de alunecatul pe balustradă în confortabilul lor cămin sau de gândul că-i va revedea în curând pe Karl, sau pe Daniel, sau pe Martin.

Aşa încât, cu fiecare zi care trecea, se obişnuia din ce în ce mai mult cu şederea la Out-With şi încetă să se mai simtă atât de nefericit cu noua lui viaţă. La urma urmei, nu era ca şi cum n-ar fi avut pe nimeni cu care să vorbească. În fiecare după-amiază, când se terminau orele de studiu, Bruno pornea în lunga lui plimbare pe lângă gard şi se aşeza pe jos discutând cu noul lui prieten Shmuel, până venea vremea să se întoarcă acasă, şi asta începuse să atenueze neplăcerea de a nu fi la Berlin.

Într-o după-amiază, în timp ce lua din frigiderul din bucătărie pâine şi brânză, cu care să-şi umple buzunarele şi să le ia cu el, intră Maria şi, când îl văzu ce face, se opri brusc.

— Bună, rosti Bruno încercând să pară cât mai natural posibil. M-ai speriat. Nu te-am auzit venind.

— Doar nu mănânci din nou, nu-i aşa? întrebă Maria cu un zâmbet. Ai mâncat bine la prânz. Tot îţi mai e foame?

— Puţin, răspunse Bruno. Mă duc la plimbare şi m-am gândit că s-ar putea să flămânzesc pe drum.

Maria ridică din umeri şi se îndreptă spre plită, pentru a pune o cratiţă cu apă la fiert. Pe blatul de bucătărie se aflau o grămadă de cartofi şi de morcovi, gata pentru a fi curăţaţi când va sosi Pavel, mai târziu după-amiază. Bruno era pe punctul de a pleca, dar văzu legumele şi îi veni în minte o întrebare ce îl chinuia de câtva timp. Mai înainte, nu i-ar fi trecut prin minte pe cine să întrebe, dar acum părea că e atât momentul, cât şi persoana potrivită.

— Maria, zise el, pot să-ţi pun o întrebare?

Menajera se întoarse şi se uită la el surprinsă.

— Desigur, conaşule Bruno, acceptă ea.

— Şi dacă îţi pun întrebarea, îmi promiţi că nu vei spune nimănui că te-am întrebat?

Maria îşi îngustă suspicioasă ochii, dar dădu din cap.

— E în regulă. Ce vrei să ştii?

— E vorba de Pavel, începu Bruno. Îl ştii, nu-i aşa? Omul care vine şi curăţă zarzavat, apoi aşteaptă lângă noi când stăm la masă.

— O, da, răspunse Maria cu un zâmbet. Părea uşurată că întrebarea nu se referea la ceva mai serios. Îl cunosc pe Pavel. Am stat de vorbă de multe ori. De ce te interesează?

— Ei bine, răspunse Bruno, alegându-şi cu grijă cuvintele, pentru a nu spune ceva ce nu trebuia. Îţi aminteşti când, imediat după sosirea aici, m-am dat în leagănul din stejarul cel mare şi am căzut şi mi-am julit genunchiul?

— Da, răspunse Maria. Doar nu te-ai rănit iar, nu-i aşa?

— Nu, nu despre asta e vorba, sublinie Bruno. Dar când m-am rănit, Pavel a fost singurul adult din preajmă, şi el m-a adus aici şi m-a curăţat şi mi-a spălat genunchiul şi mi l-a uns cu ceva verde care m-a usturat, dar presupun că mi-a făcut bine. Apoi m-a bandajat.

— Asta trebuie să facă oricine, dacă cineva e rănit, afirmă Maria.

— Ştiu. Doar că el mi-a spus după aceea că de fapt nu e chelner.

Figura Mariei deveni puţin mai încordată, dar nu spuse nimic pentru moment. În loc de asta, privi în altă parte şi-şi umezi buzele înainte de a da din cap.

— Aha, rosti ea. Şi ce a spus că e de fapt?

— A spus că e doctor, răspunse Bruno. Ceea ce nu pare deloc în regulă. Nu e doctor, nu-i aşa?

— Nu, răspunse Maria, scuturând din cap. Nu, nu e doctor. E chelner.

— Am ştiut eu! comentă Bruno, simţindu-se foarte încântat de el însuşi. Atunci, de ce m-a minţit? N-avea niciun rost.

— Pavel nu mai e doctor, Bruno, interveni repede Maria. Dar a fost. În altă viaţă. Înainte de a veni aici.

Bruno se încruntă, reflectând profund.

— Nu înţeleg, adăugă după aceea.

— Puţini dintre noi înţeleg, răspunse Maria.

— Dar dacă a fost doctor, de ce nu mai e şi acum?

Maria oftă şi privi afară pe fereastră, pentru a se asigura că nu vine nimeni, apoi făcu un semn spre scaune şi atât ea, cât şi Bruno se aşezară.

— Dacă îţi voi spune ce mi-a povestit Pavel despre viaţa lui, începu ea, nu trebuie să spui nimănui, înţelegi? Toţi am da de necazuri teribile.

— N-am să spun nimănui, o asigură Bruno, căruia îi plăcea să asculte secrete şi aproape niciodată nu le divulga, cu excepţia desigur a situaţiei când era absolut necesar şi nu se putea altfel.

— În regulă, zise Maria. Asta e ce ştiu eu.

Bruno sosi târziu la locul de lângă gard, unde îl întâlnea zilnic pe Shmuel, şi ca de obicei noul lui prieten stătea deja aşezat pe pământ cu picioarele încrucişate sub el, aşteptându-l.

— Iartă-mă că am întârziat, se scuză el, întinzându-i pâinea şi brânza prin reţeaua de sârmă – bucăţile pe care nu le mâncase deja pe drum, când i se făcuse puţin foame. Am stat de vorbă cu Maria.

— Cine e Maria? întrebă Shmuel fără să ridice ochii, în timp ce înfuleca flămând.

— E menajera noastră, explică Bruno. E foarte drăguţă, deşi tata spune că e prea bine plătită. Mi-a povestit despre omul acela, Pavel, care curăţă legume şi aşteaptă lângă masă. Cred că locuieşte de partea ta a gardului.

Shmuel ridică ochii