vedeam decât zidul şi uram acest zid, deoarece adevărata noastră casă era dincolo de el. Şi această parte a oraşului era partea cea mai urâtă, pentru că era tot timpul zgomot şi era imposibil să dormi. Şi l-am urât şi pe Luka, băiatul care continua să mă bată, chiar când nu făcusem nimic rău.

— Uneori, şi pe mine mă bate Gretel, zise Bruno. Ea e sora mea, adăugă el. Şi e un Caz fără Speranţă. Dar în curând voi creşte mai mare şi mai puternic decât ea şi atunci să se ferească.

— Apoi într-o zi au venit soldaţii cu nişte camioane mari, continuă Shmuel, care nu părea deloc interesat de Gretel. Şi tuturor ni s-a spus să ne părăsim casele. O mulţime de oameni n-au vrut şi s-au ascuns, peste tot pe unde au găsit un loc, dar până la urmă cred că i-au prins pe toţi. Şi camioanele ne-au dus la un tren şi trenul… Ezită o clipă şi îşi muşcă buzele. Lui Bruno i se păru că era gata să plângă şi nu putea să înţeleagă de ce. Trenul a fost oribil, adăugă Shmuel. În vagoane erau prea mulţi ca noi. Şi nu aveam aer să respirăm. Şi mirosea îngrozitor.

— Asta pentru că v-aţi înghesuit toţi într-un singur tren, zise Bruno, amintindu-şi cele două garnituri pe care le văzuse în gară, când au plecat din  Berlin. Când am venit încoace, continuă el, mai era un tren de partea cealaltă a peronului, dar părea că nu-l vede nimeni. Acela a fost cel pe care l-am luat noi. Ar fi trebuit să vă urcaţi şi voi în el.

— Nu cred că ni s-ar fi dat voie, zise Shmuel, clătinând din cap. Nu am putut coborî din vagonul nostru.

— Uşile se află la capete, explică Bruno.

— Nu existau uşi, zise Shmuel.

— Sigur că existau, zise Bruno cu un suspin. Se află la capete, repetă el. Imediat după ce treci de bufet.

— Nu exista nicio uşă, insistă Shmuel. Dacă ar fi existat, am fi coborât toţi. Bruno bombăni ceva în surdină de genul „Sigur că existau”, dar cu voce tare nu mai spuse nimic, aşa că Shmuel nici nu auzi nimic. Când trenul s-a oprit în sfârşit, reluă el, ne aflam într-un loc extrem de friguros şi a trebuit să coborâm toţi.

— Pe noi ne-a aşteptat o maşină, zise Bruno, de data aceasta cu voce tare.

— Mama a fost luată de lângă noi, iar papa, Josef şi cu mine am fost băgaţi în barăcile de colo şi de atunci acolo locuim.

Shmuel arătase foarte trist în timp ce-i spunea această poveste şi Bruno nu ştia de ce; lui nu i se părea un lucru atât de teribil, mai ales că ceva asemănător i se întâmplase şi lui.

— Sunt mulţi băieţi acolo? întrebă Bruno.

— Sute, răspunse Shmuel.

Ochii lui Bruno se deschiseră mari.

— Sute? întrebă uluit. Asta nu e drept. De partea aceasta a gardului nu este nimeni cu care să te joci. Nici măcar o persoană.

— Noi nu ne jucăm, zise Shmuel.

— Nu vă jucaţi? De ce?

— De-a ce să ne jucăm? întrebă el cu o figură confuză.

— Ei bine, nu ştiu, răspunse Bruno. Tot felul de jocuri. Fotbal, de exemplu. Sau explorări. Cum s-ar putea desfăşura o explorare acolo? Ar fi ceva reuşit?

Shmuel clătină din cap şi nu răspunse. Privi apoi spre barăci, întorcându-i spatele lui Bruno. N-ar fi vrut să pună întrebarea, dar durerea din stomac îl sili.

— N-ai nimic de mâncare la tine, nu-i aşa? întrebă el.

— Mi-e teamă că nu, zise Bruno. Am vrut să iau nişte ciocolată, dar am uitat.

— Ciocolată, zise Shmuel foarte încet, cu limba vârâtă între dinţi. Am mâncat ciocolată doar o singură dată.

— Numai o dată? Mie îmi place ciocolata. Nu mănânc niciodată destulă, pentru că mama spune că-mi stric dinţii.

— Nu ai nici puţină pâine, nu-i aşa?

Bruno dădu din cap.

— Absolut deloc, răspunse el. Cina nu se serveşte până la şase şi jumătate. La ce oră luaţi voi cina?

Shmuel ridică din umeri şi se sculă în picioare.

— Cred că ar fi mai bine să mă întorc, zise el.

— Poate că într-o seară ai putea să vii să iei cina cu noi, zise Bruno, deşi nu ştia sigur dacă era o idee prea bună.

— Poate, răspunse Shmuel, nepărând deloc convins.

— Sau aş putea să vin eu la tine, sugeră Bruno. Poate că aş putea să vin să mă întâlnesc cu prietenii tai, adăugă plin de speranţă.

Ar fi dorit să-i sugereze Shmuel asta, dar nu dădea semne că s-ar fi gândit la aşa ceva.

— Dar te afli de partea cealaltă a gardului, comentă Shmuel.

— Pot să mă târăsc pe dedesubt, zise Bruno, lăsându-se în jos şi ridicând gardul de sârmă de la pământ. În mijloc, între stâlpii de telegraf din lemn, sârma se ridica destul de mult ca un băiat atât de mic ca Bruno să poată cu uşurinţă să se strecoare.

Shmuel îl privi în timp ce făcea asta şi se retrase nervos.

— Trebuie să mă întorc, repetă el.

— Atunci în altă după-amiază, zise Bruno.

— Nu cred că voi mai veni. Dacă mă prind, are să fie de rău.

Se întoarse şi plecă, iar Bruno remarcă din nou cât de mic şi de slab era noul lui prieten. Nu spuse totuşi nimic, deoarece ştia bine ce neplăcut putea să fie când erai criticat pentru ceva atât de important ca înălţimea, şi ultimul lucru pe care voia să-l facă era să fie lipsit de amabilitate faţă de Shmuel.

— Mă întorc iar mâine, strigă Bruno spre băiatul care se îndepărta, dar Shmuel nu mai răspunse; de fapt, o luase la fugă înapoi spre lagăr, lăsându-l pe Bruno singur.

Acesta hotărî că făcuse suficientă explorare pentru o singură zi şi se îndreptă spre casă, emoţionat de ceea ce i se întâmplase şi nedorind nimic altceva decât să-i spună totul mamei, tatălui şi lui Gretel – care va fi atât de geloasă, încât s-ar putea pur şi simplu să facă explozie – şi Mariei, şi bucătarului, şi lui Lars, despre aventura lui din după-amiaza aceasta şi despre noul lui prieten cu nume nostim şi că se născuseră în aceeaşi zi, dar, cu cât se apropia mai mult de casă, cu atât mai mult îşi dădea seama că s-ar putea să nu fie o idee prea