— Sunt puţin cam mici, admise Bruno.

— În mod normal, eu nu port părul cu zulufi, zise Gretel, geloasă pe atenţia ce i se acorda fratelui ei.

— De ce nu? întrebă femeia. E aşa de frumos!

— Eva! răcni Fury pentru a doua oară, şi de data aceasta ea începu să se depărteze de ei.

— A fost plăcut să vă cunosc pe amândoi, zise ea înainte de a intra în sufragerie şi a se aşeza la stânga lui Fury. Gretel se îndreptă spre scări, dar Bruno rămase locului împietrit, privind-o pe femeia blondă, până când ea îi surprinse privirea şi îi făcu semn cu mâna, exact în momentul în care tata închidea uşile făcându-i semn din cap – de unde Bruno înţelese că era timpul să plece în camera lui, să stea cuminte, să nu facă niciun zgomot şi în mod categoric să nu se dea pe balustradă.

Fury şi Eva rămaseră mai bine de două ore şi la plecare nici Gretel, nici Bruno nu fură invitaţi să le spună la revedere. Bruno îi privi plecând de la fereastra dormitorului său şi observă că, atunci când se îndreptau spre maşină, care îl impresionase mult văzând că are şofer, Fury nu-i deschise însoţitoarei lui portiera; în loc de asta, se urcă şi începu să citească un ziar, în timp ce ea îi spunea încă o dată la revedere mamei şi-i mulţumea pentru cina plăcută.

— Ce om oribil, gândi Bruno.

Mai târziu, în aceeaşi noapte, Bruno auzi fragmente dintr-o discuţie purtată de mama cu tata. Unele fraze pătrunseră prin gaura cheii şi pe sub uşa biroului tatălui, apoi în sus pe scări, pe palier şi pe sub uşa dormitorului lui Bruno. Vocile erau neobişnuit de puternice, astfel că Bruno putu să distingă câteva fragmente:

— …să părăsim Berlinul! Şi pentru un astfel de loc… spunea mama.

— …n-avem de ales, cel puţin dacă vrem să continuăm… zicea tata.

— …ca şi cum ar fi cel mai natural lucru din lume, deşi nu este, pur şi simplu nu… spunea mama.

— …ce s-ar întâmpla dacă aş fi arestat şi tratat ca un… zicea tata.

— …să-i cresc într-un loc ca… spunea mama.

— …şi aici am pus punct. Nu vreau să mai aud niciun cuvânt despre acest subiect… zicea tata.

Acesta a fost pasămite sfârşitul conversaţiei, deoarece mama părăsi biroul tatălui, iar Bruno adormi.

Aşa că, două zile mai târziu, venind acasă de la şcoală, o găsi pe Maria în dormitorul lui, scoţându-i din şifonier toate lucrurile şi împachetându-le în patru cufere mari de lemn, chiar şi pe cele dosite, care îi aparţineau în exclusivitate şi nu erau treaba nimănui altcuiva. Şi aşa a început întreaga poveste.

CAPITOLUL DOISPREZECE Shmuel se gândeşte să dea un răspuns la întrebarea lui Bruno

— Tot ce ştiu eu, începu Shmuel, e că înainte de a veni aici locuiam cu mama, tata şi fratele meu Josef într-un apartament mic deasupra atelierului unde papa făcea ceasuri. În fiecare dimineaţă la ora şapte luam cu toţii micul dejun şi, în timp ce noi eram la şcoală, papa repara ceasurile pe care le aduceau oamenii, dar făcea şi unele noi. Am avut un ceas frumos pe care mi l-a dat el, dar nu-l mai am. Avea capac de aur şi îl întorceam în fiecare seară, înainte de a merge la culcare. Întotdeauna mi-a arătat ora exactă.

— Ce s-a întâmplat cu el? întrebă Bruno.

— Mi l-au luat, răspunse Shmuel.

— Cine?

— Soldaţii, desigur, răspunse Shmuel, de parcă ar fi fost cel mai evident lucru din lume. Şi apoi, continuă el, într-o zi lucrurile au început să se schimbe. Am venit acasă de la şcoală şi mama ne făcea banderole dintr-o pânză specială, cu o stea pe ea. Ca asta!

Cu degetul desenă în praful de lângă el.

— …Şi ne-a spus că, de fiecare dată când plecăm de acasă, trebuie să ne punem una din aceste banderole.

— Şi tatăl meu poarta una, afirmă Bruno. Pe uniformă. E foarte frumoasă. E de un roşu aprins şi cu un desen negru cu alb pe ea.

Tot cu degetul, schiţă şi el un desen în praful de lângă gard.

— Da, dar sunt deosebite, nu-i aşa? comentă Shmuel.

— Nimeni nu mi-a dat niciodată şi mie o brasardă, zise Bruno.

— Iar eu n-am cerut niciodată să port una, afirmă Shmuel.

— Tot aia e, zise Bruno. Cred că mi-ar plăcea una. Nu ştiu pe care aş prefera-o totuşi, a ta sau a tatălui meu.

Shmuel clatină din cap şi continuă povestirea. Nu se gândise prea des la aceste treburi, deoarece amintirea vieţii lui petrecute deasupra ceasornicăriei îl întristă foarte mult.

— Am purtat brasardele câteva luni, zise el. Apoi lucrurile s-au schimbat din nou. Într-o zi am venit acasă şi mama mi-a spus că nu mai putem să locuim în casa noastră…

— Asta mi s-a întâmplat şi mie! strigă Bruno, încântat că nu era singurul băiat care fusese nevoit să se mute. Vezi tu, Fury a venit la cină, şi următorul lucru pe care-l ştiu este că ne-am mutat aici. Şi urăsc locul acesta, adăugă el cu voce puternică. A venit şi la voi acasă şi a făcut acelaşi lucru?

— Nu, dar când ni s-a spus că nu mai putem locui în casa noastră a trebuit să ne mutăm în altă parte a Cracoviei, unde soldaţii au ridicat un zid înalt şi mama, tata, fratele meu şi cu mine a trebuit să locuim într-o singură cameră.

— Toţi? întrebă Bruno. Într-o singură cameră?

— Şi nu doar noi, răspunse Shmuel. Mai era o familie, în care mama şi tata se certau tot timpul unul cu altul şi unul dintre băieţii lor mai mare ca mine mă bătea, chiar şi atunci când nu făcusem nimic.

— Nu se poate să fi locuit toţi într-o singură cameră, zise Bruno, scuturând din cap. N-are niciun sens.

— Toţi, sublinie Shmuel dând şi el din cap. În total unsprezece.

Bruno deschise gura pentru a-l contrazice iar – nu credea că într-o singură cameră ar putea locui unsprezece persoane – dar se răzgândi.

— Am locuit acolo câteva luni, continuă Shmuel, toţi în aceeaşi cameră. Exista acolo o fereastră mică, dar nu-mi plăcea să mă uit afară, pentru că nu