Cu toate acestea, în ciuda faptului că lista părea că se lungeşte din ce în ce mai mult, mama reuşi să termine toată treaba la timp, deşi comentase într-una că seara ar putea fi un succes şi mai mare, dacă unii oameni ar ajuta puţin mai mult pe lângă casă.

Cu o oră înainte ca Fury să sosească, Gretel şi Bruno fură chemaţi jos şi primiră rara invitaţie de a intra în biroul tatălui lor. Gretel era îmbrăcată cu o rochie albă şi şosete trei sferturi, iar părul îi fusese ondulat în zulufi. Bruno îmbrăcase un şort cafeniu-închis, o cămaşă foarte albă şi o cravată tot cafeniu-închis. Pentru această ocazie, purta o pereche de pantofi noi şi era foarte mândru de ei, cu toate că-i erau puţin cam mici şi-l strângeau, făcându-l să meargă greu. Toate aceste pregătiri şi îmbrăcămintea frumoasă păreau totuşi puţin cam extravagante, deoarece Bruno şi Gretel nu erau invitaţi la cină; mâncaseră cu o oră mai devreme.

— Ei copii, zise tata, stând la birou şi uitându-se la fiul şi la fiica lui. Ştiţi că vă aşteaptă o seară foarte specială, nu-i aşa? Ei dădură din cap. Şi că este foarte important pentru cariera mea ca această cină să se desfăşoare perfect. Dădură din nou din cap. Atunci trebuie să stabilim un număr de reguli fundamentale, încă înainte de a începe. Tata credea cu tărie în regulile fundamentale. De câte ori apărea în casă o ocazie specială sau importantă, se stabileau şi mai multe reguli. Numărul unu, reluă tata. Când Fury soseşte, veţi sta liniştiţi în hol şi gata să-l salutaţi. Nu vorbiţi, până nu vă vorbeşte el, şi atunci răspundeţi cu glas clar, pronunţând fiecare cuvânt corect. S-a înţeles?

— Da, tată, mormăi Bruno.

— Este exact felul de a vorbi care nu e de dorit, zise tata referindu-se la mormăit. Deschide gura şi vorbeşte ca un adult. Ultimul lucru de care avem nevoie este ca unul dintre voi să se comporte ca un copil. Dacă Fury vă ignoră, nu spuneţi nimic, priviţi drept înainte şi arătaţi-i respectul şi curtoazia pe care un conducător aşa de mare o merită.

— Desigur, tată, zise Gretel cu voce foarte clară.

— Şi, când mama şi cu mine vom sta la masa cu Fury, voi amândoi să rămâneţi foarte cuminţi în camerele voastre. Nu e permis nici alergatul prin casă, nici alunecatul pe balustradă – şi aici se uită în mod expres la Bruno – şi nu aveţi voie să ne întrerupeţi. S-a înţeles? Nu vreau ca vreunul dintre voi să provoace haos. Bruno şi Gretel dădură din cap şi tata se ridică, pentru a da de înţeles că întrunirea luase sfârşit. Aşa că regulile fundamentale au fost stabilite, adăugă el.

Trei sferturi de oră mai târziu, soneria de la intrare sună şi casa fu cuprinsă de emoţie. Bruno şi Gretel îşi luară locurile unul lângă altul la piciorul scării şi mama aştepta alături de ei frângându-şi nervoasă mâinile. Tata le aruncă o privire rapidă şi dădu din cap, încântat de ceea ce vedea, apoi deschise uşa.

Afară se aflau două persoane: un bărbat destul de scund şi o femeie înaltă.

Tata îi salută şi îi invită înăuntru, unde Maria, cu capul mai plecat ca oricând, le luă pardesiele. Apoi se făcură recomandările. Vorbiră întâi cu mama, ceea ce îi oferi lui Bruno ocazia să-i studieze pe oaspeţi şi să hotărască, el singur, dacă meritau toată harababura ce se stârnise din cauza lor.

„Fury e cu mult mai scund decât tata şi nu la fel de puternic”, îşi zise Bruno. Avea părul închis la culoare tuns scurt şi o mustaţă mică, aşa de micuţă că Bruno se întrebă de ce îşi mai bătuse capul cu ea sau dacă nu cumva pur şi simplu uitase acolo o bucăţică când se bărbierise. Dar femeia care stătea lângă el era cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse Bruno în viaţa lui. Avea părul blond şi buze foarte roşii şi, în timp ce Fury vorbea cu mama, ea se întoarse şi-l privi pe Bruno zâmbind, ceea ce-l făcu să roşească stingherit.

— Iar aceştia sunt copiii mei, Fury, zise tata, iar Gretel şi Bruno făcură un pas înainte. Gretel şi Bruno, adăugă el.

— Care e care? întrebă Fury, ceea ce făcu pe toată lumea să izbucnească în râs, cu excepţia lui Bruno, care reflectă că era perfect evident care era care şi că asta nu era deloc un motiv de amuzament. Fury întinse mâna şi le strânse pe ale lor, iar Gretel făcu o reverenţă îngrijită şi îndelung exersată. Bruno fusese încântat când la repetiţii nu-i reuşise, fiind gata să cadă.

— Ce copii încântători, zise frumoasa femeie blondă. Şi câţi ani au, dacă pot să întreb?

— Eu am doisprezece, dar el are doar nouă, zise Gretel privindu-şi fratele cu dispreţ. Pot să vorbesc franţuzeşte, adăugă ea, ceea ce la drept vorbind nu era adevărat; învăţase la şcoală doar câteva fraze.

— Da? Dar de ce ai avut nevoie de asta? întrebă Fury şi acum nimeni nu mai râse; în schimb, se plimbară stingheriţi de pe un picior pe altul, iar Gretel îl privi fix, nesigură dacă dorea să i se răspundă sau nu.

Totuşi, problema fu rezolvată repede, când Fury, care era cel mai grosolan oaspete pe care îl văzuse Bruno vreodată, se întoarse şi se îndreptă spre sufragerie, aşezându-se imediat în capul mesei – pe locul tatălui! – fără nicio altă vorbă. Uşor tulburaţi, mama şi tata îl urmară înăuntru şi mama îi dădu instrucţiuni lui Lars să încălzească supa.

— Şi eu pot vorbi franceza, zise frumoasa femeie blondă, aplecându-se şi zâmbind celor doi copii. Nu părea să-i fie la fel de frică de Fury, cum le era mamei şi tatei. Franceza e o limbă frumoasă şi tu eşti foarte deşteaptă dacă ai învăţat-o.

— Eva, strigă Fury din sufragerie, pocnind din degete, ca şi cum ar fi chemat un căţeluş.

Femeia îşi dădu ochii peste cap şi îşi îndreptă uşor spatele întorcându-se.

— Îmi plac pantofii tăi, Bruno, dar arată puţin cam strâmţi pentru tine, adăugă ea cu un zâmbet. Dacă e aşa, trebuie să-i spui mamei, înainte de