încet scările spre camera lui, dar, înainte de a intra, se uită jos la parter şi o văzu pe mama intrând în biroul tatălui, care se afla faţă în faţă cu sufrageria – un loc interzis în permanenţă şi fără excepţie – şi o auzi vorbindu-i tare, până ce tata strigă şi mai tare decât mama şi asta puse capăt conversaţiei. Apoi uşa biroului se închise şi Bruno nu mai putu să audă nimic, aşa că se gândi că era mai bine să se ducă în camera lui şi să preia împachetatul de la Maria, deoarece ea s-ar putea să scoată afară din şifonier toate obiectele lui personale, fără nicio grijă sau consideraţie, chiar şi pe cele dosite, care îi aparţineau în exclusivitate şi nu voia să se atingă nimeni de ele.

 

 

CAPITOLUL DOI Casa cea nouă

 

Când văzu pentru prima oară noua lor casă, ochii lui Bruno se făcură mari şi gura lui făcu un „O”, iar braţele i se lipiră de trup. Părea să fie exact opusul fostei lor case şi nu-i venea să creadă că vor locui acolo cu adevărat.

Casa din Berlin se afla pe o stradă liniştită, pe care mai erau câteva case mari, ca a lor, şi era întotdeauna plăcut să le priveşti, şi în ele locuiau băieţi cu care se juca (dacă erau prietenoşi) sau stătea departe de ei (dacă-l necăjeau). Noua casă era retrasă, într-un loc pustiu şi dezolant, şi nu se mai vedeau pe nicăieri alte case, ceea ce însemna că nu vor fi nici alte familii în jur şi nici alţi băieţi cu care să se joace, indiferent dacă erau prietenoşi sau îl necăjeau.

Casa din Berlin era enormă şi, deşi locuiau în ea de nouă ani, încă mai putea să găsească unghere şi nişe pe care nu reuşise încă să le exploreze. Erau chiar camere întregi – ca biroul tatălui, un loc interzis în permanenţă şi fără excepţie – în care nu reuşise să intre. Noua casă însă avea trei caturi: etajul de sus, unde se aflau toate cele trei dormitoare şi o singură baie, un parter cu o bucătărie, o sufragerie şi un nou birou pentru tata (care avea aceleaşi restricţii ca şi cel vechi, cu siguranţă) şi o pivniţă unde dormeau servitorii.

În jurul casei din Berlin se aflau alte străzi cu case mari şi, când mergeai spre centrul oraşului, întâlneai întotdeauna oameni care hoinăreau de-a lungul lor şi se opreau să stea de vorbă unul cu altul sau se grăbeau spunând că nu au timp să se oprească, nu astăzi, când aveau o sută şi una de treburi de făcut. Existau magazine cu vitrine strălucitoare şi tarabe cu fructe şi legume şi tăvi uriaşe pline până sus cu varză, morcovi, conopidă şi porumb. Unele dădeau pe dinafară de încărcate ce erau cu praz, ciuperci, ceapă şi varză de Bruxelles; altele cu salată şi fasole verde, dovlecei şi păstârnac. Uneori îi făcea plăcere să se oprească în faţa tarabelor, să închidă ochii şi să inspire aromele, simţind cum i se învârtea capul, ameţit de atâtea mirosuri amestecate, dulci şi pline de viaţă. În jurul noii case nu existau străzi, nimeni nu hoinărea de-a lungul lor, nimeni nu se grăbea pe acolo şi în mod cert nu existau nici prăvălii şi nici tarabe cu fructe şi legume. Când închise ochii, simţi totul în jur pustiu şi rece, ca şi cum ar fi fost în cel mai singuratic loc de pe pământ. În mijlocul lui nicăieri.

La Berlin existau mese aşezate pe trotuare şi uneori, când se întorcea acasă de la şcoală cu Karl, Daniel şi Martin, bărbaţi şi femei stăteau la ele, bând băuturi spumoase şi râzând în gura mare; oamenii care stăteau la aceste mese trebuiau să fie foarte glumeţi, aşa crezuse el întotdeauna, pentru că, indiferent ce spuneau, cineva întotdeauna râdea. Cât despre noua casă, aceasta avea ceva care-l făcea pe Bruno să gândească că acolo nimeni nu va râde niciodată; că nu era nimic de râs şi nimic care să-ţi facă plăcere.

— Cred că a fost o idee proastă, rosti Bruno după câteva ore de la sosire, în timp ce la etaj Maria îi despacheta cuferele (totuşi, Maria nu era singura menajeră din casa cea nouă: mai erau încă trei, nişte fiinţe de-a dreptul costelive şi care vorbeau în şoaptă, doar una cu alta. Era şi un bătrân care, i se spusese, se afla acolo pentru a curăţa zilnic zarzavat şi care la cină aştepta lângă masa lor şi care arăta foarte nefericit şi destul de supărat).

— Nu ni se permite luxul de a gândi, răspunse mama, deschizând cutia ce conţinea un set de şaizeci şi patru de pahare, pe care i le dăduseră bunicul şi bunica când se măritase cu tata. Unii oameni iau toate hotărârile în locul nostru!

Bruno nu ştia ce voise să spună cu asta, aşa că se prefăcu că nu a auzit nimic.

— Cred că a fost o idee proastă, repetă el. Cred că cel mai bun lucru ar fi să uităm totul şi pur şi simplu să ne întoarcem acasă. Putem apoi să considerăm asta drept o experienţă, adăugă el expresia învăţată de curând şi pe care hotărâse să o folosească cât mai des posibil.

Mama zâmbi şi puse cu grijă paharele pe masă.

— Am altă expresie pentru tine, spuse ea. Trebuie să vedem partea plină a paharului.

— Ei bine, nu ştiu ce să facem, răspunse Bruno. Cred că ar trebui să-i spui tatei că te-ai răzgândit şi, ei bine, dacă trebuie să stăm aici tot restul zilei şi să cinăm aici în seara aceasta şi să dormim aici în această noapte pentru că suntem obosiţi, atunci totul e în regulă, dar mâine-dimineaţă trebuie să ne trezim devreme dacă vrem să ajungem înapoi la Berlin la ora ceaiului.

Mama oftă.

— Bruno, de ce nu te duci tu sus, să o ajuţi pe Maria să despacheteze? întrebă ea.

— Dar n-are niciun sens să despachetăm dacă vom sta doar…

— Bruno, du-te, te rog! se răsti mama, deoarece era perfect în regulă ca ea să-l întrerupă, dar invers nu era permis. Suntem aici, asta e casa