Nu înţelesese ce înseamnă „viitor previzibil” şi i-o spuse şi mamei.

— Înseamnă că aceasta e casa noastră acum, Bruno, răspunse mama. Şi cu asta, am terminat.

Bruno simţi o durere în stomac, care păru să se amplifice şi care, ori îl va face să strige şi să ţipe că toată treaba era o prostie şi o nedreptate şi o mare greşeală pentru care cineva va plăti cât de curând, ori pur şi simplu îl va face să izbucnească în lacrimi.

Nu putea să înţeleagă cum s-a ajuns aici. Într-o zi era perfect mulţumit, jucându-se acasă, având cei mai buni trei prieteni pe viaţă, alunecând pe balustradă, încercând să stea în vârful picioarelor pentru a vedea tot Berlinul, iar acuma, era imobilizat aici, în această casă rece şi neprimitoare, cu trei cameriste care şuşoteau între ele şi un chelner nefericit şi supărat, şi unde nimic nu părea să-l mai poată înveseli vreodată.

— Bruno, vreau să te duci sus şi să despachetezi şi vreau să faci asta chiar acum, rosti mama cu voce hotărâtă, astfel încât el îşi dădu seama că vorbea serios.

Aşa că se răsuci pe călcâie şi plecă de acolo, fără să mai scoată un cuvânt. Putea să simtă cum lacrimile îi inundau ochii, dar era hotărât să se abţină.

Urcă scările şi se întoarse încet, de jur împrejur, într-un cerc complet, sperând să găsească o uşiţă sau un ungher tihnit, unde până la urmă să poată face un număr satisfăcător de explorări, dar nu văzu nimic. La etajul acesta nu erau decât patru uşi, două de fiecare parte, faţă în faţă. O uşă spre camera lui, o uşă spre camera lui Gretel, o uşă spre camera mamei şi a tatălui şi o uşă spre baie.

— Acesta nu e un cămin şi nu va fi niciodată, murmură el în şoaptă, în timp ce se îndrepta spre propria lui cameră, unde îşi găsi toată îmbrăcămintea împrăştiată pe pat şi cutiile cu jucării şi cărţi încă nedespachetate.

Era evident că Maria nu-i cunoştea priorităţile.

— Mama m-a trimis sa te ajut, rosti el încet, iar Maria dădu din cap şi arătă spre o sacoşă mare ce conţinea toate şosetele, maiourile şi chiloţii lui.

— Dacă le sortezi, ai putea să le pui în comoda de acolo, îi spuse ea, arătând spre o comodă urâtă din partea cealaltă a camerei, de lângă o oglindă acoperită de praf.

Bruno oftă şi deschise sacoşa; era plină cu lenjerie şi n-ar fi dorit nimic mai mult decât să se târască înăuntru şi să spere că, după ce se va trezi, va fi iar acasă.

— Ce crezi tu despre toate astea, Maria? întrebă el după o lungă perioadă de tăcere, deoarece întotdeauna îi plăcuse de Maria şi o considera ca făcând parte din familie, cu toate că tata spunea că nu e decât o servitoare şi că era plătită prea bine pentru asta.

— Despre care toate? întrebă ea.

— Despre astea, răspunse el, ca şi cum era cel mai evident lucru din lume. Să vii într-un loc ca acesta. Nu crezi că am făcut o mare greşeală?

— Nu e treaba mea să mă pronunţ, conaşule Bruno, răspunse Maria. Mama ţi-a explicat despre serviciul tatălui tău şi…

— O, m-am săturat să aud mereu de serviciul tatălui meu, răspunse Bruno, întrerupând-o. Dacă mă întrebi pe mine, asta e tot ce aud. Serviciul tatălui meu în sus, serviciul tatălui meu în jos. Ei bine, dacă serviciul tatălui meu înseamnă că trebuie să ne mutăm din casa noastră şi de la balustrada alunecoasă şi de la cei mai buni trei prieteni ai mei pe viaţă, atunci cred că tata ar trebui să se gândească de două ori în privinţa serviciului lui, nu-i aşa?

Chiar în acel moment, afară pe hol se auzi un pocnet şi Bruno ridică privirea şi văzu uşa de la camera mamei şi tatălui deschizându-se puţin. Înţepeni, incapabil un moment să se mişte. Mama era încă jos, ceea ce însemna că acolo era tata şi probabil că auzise tot ce spusese el. Privea uşa, abia îndrăznind să respire, întrebându-se dacă tata va ieşi de acolo şi-l va lua jos cu el, pentru o discuţie serioasă.

Apoi uşa se deschise larg şi Bruno făcu un pas înapoi, când apăru altcineva, nu tata. Era un bărbat mult mai tânăr şi nu la fel de înalt ca tata, dar purta acelaşi gen de uniformă, numai că fără atât de multe decoraţii. Arăta foarte serios şi chipiul îi era bine îndesat pe cap. Dar, în jurul tâmplelor, Bruno putu să vadă că avea un păr foarte blond, aproape anormal de galben. În braţe ducea o cutie şi se îndrepta spre scară, dar se opri o clipă când îl văzu pe Bruno stând şi privindu-l. Îl măsură pe băiat de sus până jos, ca şi cum n-ar fi văzut niciodată un copil şi nu ştia ce trebuia să facă cu el: să-l mănânce, să-l ignore sau să-l arunce pe scări. În loc de asta, îi făcu lui Bruno un semn rapid din cap şi-şi continuă drumul.

— Cine a fost ăsta? întrebă Bruno.

Tânărul păruse atât de serios şi de preocupat, încât îşi închipui că trebuia să fie cineva foarte important.

— Unul dintre soldaţii tatălui tău, presupun, răspunse Maria, care stătuse foarte dreaptă când apăruse tânărul şi îşi ţinuse strâns mâinile în faţă, ca cineva care se roagă. Privise în jos spre pământ şi nu la el, ca şi cum i-ar fi fost frică că se putea transforma în stană de piatră dacă se uita direct la faţa lui; se relaxă doar după ce el plecă. Cu timpul, vom ajunge să-l cunoaştem!

— Nu cred că-mi place de el, rosti Bruno. E prea serios.

— Şi tatăl tău e foarte serios, afirmă Maria.

— Da, dar el e tata, explică Bruno. Taţii trebuie să fie serioşi. Nu contează dacă sunt băcani sau profesori sau bucătari-şefi sau comandanţi, continuă el, înşirând toate serviciile pe care le cunoştea ca onorabile, exercitate de taţi respectabili şi ale căror denumiri le repetase de mii de ori. Dar omul acela nu cred că arată ca un tată. Deşi era foarte serios, asta e clar.

— Ei