— Nu văd ce altceva am putea face, afirmă Bruno trist. Nici măcar nu cred că va exista cineva cu care să mă joc, altcineva în afară de Gretel şi, la urma urmei, ce distracţie ar mai fi şi asta? Ea e un Caz fără Speranţă.

Simţea că era gata să plângă din nou, dar se opri, nevrând să pară un copilaş în ochii Mariei. Privi în jurul camerei, fără să ridice complet ochii de la pământ, încercând să vadă dacă era ceva interesant de descoperit. Nu era. Ori nu părea să fie. Dar, chiar atunci, ceva îi atrase atenţia. Într-un colţ al camerei, pe partea opusă uşii, se afla o fereastră ce ajungea aproape din tavan până jos pe perete, asemănătoare puţin cu cea de la ultimul etaj al casei din Berlin, dar nu chiar aşa de înaltă. Bruno o privi şi se gândi că ar putea să se uite afară, chiar fără să fie nevoie să stea în vârful picioarelor.

Se îndreptă încet spre ea, sperând că de acolo va putea să vadă tot drumul până la Berlin şi casa lui, şi străzile din jur, şi mesele unde oamenii stăteau şi beau băuturi spumoase şi-şi spuneau unul altuia povesti hilare. Merse încet, deoarece îi era frică să nu fie dezamăgit. Dar era doar o cameră de băiat mic şi totul era atât de strâmt, încât ajunse curând la fereastră. Îşi lipi faţa de geam, văzu ce se afla afară şi, de această dată, când ochii i se făcură mari şi gura lui schiţă un „O”, mâinile i se lipiră de trup, fiindcă ceva îl făcu să îngheţe şi să se simtă lipsit complet de siguranţă.

CAPITOLUL TREI Cazul fără Speranţă

Bruno era convins că ar fi fost mai bine să o fi lăsat pe Gretel la Berlin să aibă grijă de casă, deoarece ea nu era nimic altceva decât o pacoste. De fapt, o auzise în nenumărate ocazii descriindu-se ca fiind Pacostea Pacostelor.

Gretel era cu trei ani mai mare decât Bruno şi, de când îşi putea aduce el aminte, îi dăduse să înţeleagă că ea era şefa când venea vorba de evenimente ce îi includeau pe amândoi. Lui Bruno nu-i plăcea să admită că îi era puţin frică de ea, dar dacă era cinstit cu el însuşi – ceea ce încercase întotdeauna să fie – trebuia să admită că într-adevăr îi era.

Apoi, avea nişte obiceiuri dăunătoare, aşa cum te-ai fi aşteptat din partea unei surori. Dimineaţa stătea mult prea mult timp în baie pentru o singură acţiune şi părea că nu-i păsa de Bruno, care aştepta afară, disperat, ţopăind de pe un picior pe altul.

Gretel avea o colecţie mare de păpuşi, aşezate pe rafturi de jur împrejurul camerei ei, care se uitau fix la el când intra înăuntru şi-l urmăreau tot timpul, spionându-l. Era sigur că, dacă s-ar fi dus în camera ei să exploreze, când ea era plecată de acasă, acestea i-ar fi raportat fiecare mişcare a lui. Avea şi nişte prietene extrem de nesuferite, care credeau că e ceva foarte inteligent să-şi bată joc de el, o treabă pe care el n-ar fi făcut-o niciodată dacă ar fi avut cu trei ani mai mult decât ele. Pentru prietenele nesuferite ale lui Gretel se părea că nu exista plăcere mai mare decât să-l chinuie şi să-i spună vorbe urâte, de câte ori mama sau Maria nu erau de faţă.

— Bruno nu are nouă ani, are numai şase, repeta iar şi iar cu voce melodioasă una dintre ele, un adevărat monstru, dansând în jurul lui şi dându-i ghionturi în coaste.

— Nu am şase ani, am nouă, protesta el, încercând să scape.

— Atunci de ce eşti aşa de mic? întreba „monstrul”. Toţi cei de nouă ani sunt mai mari decât tine!

Asta era adevărat şi constituie un punct deosebit de dureros pentru Bruno. Pentru el, faptul că nu era tot atât de înalt ca restul băieţilor din clasa lui era o sursă constantă de neplăceri. De fapt, nu le ajungea decât până la umăr. Când mergea pe stradă cu Karl, Daniel şi Martin, oamenii îl confundau uneori cu fratele mai mic al unuia dintre ei, când el era chiar al doilea ca vârstă.

— Deci, trebuie că ai doar şase, insista „monstrul” şi Bruno pleca în fugă şi se apuca din nou de exerciţiile lui de extensie, sperând că într-o dimineaţă se va trezi cu 30 sau chiar 60 de centimetri în plus.

Aşa că, unul dintre lucrurile bune că nu se mai aflau la Berlin era că niciuna dintre ele nu va mai fi în preajmă pentru a-l chinui. Poate că dacă va fi forţat să stea o vreme în noua casă, poate chiar o lună, va mai creşte până la întoarcerea acasă şi atunci ele nu vor mai putea să mai spună aşa ceva despre el. Trebuia să ţină minte asta dacă voia să facă ceea ce sugerase mama, adică să vadă partea plină a paharului.

Intră alergând în camera lui Gretel, fără să bată la uşă, şi o descoperi aranjându-şi mulţimea de păpuşi pe rafturile din jurul camerei.

— Ce faci aici? ţipă ea, întorcându-se spre el. Nu ştii că nu trebuie să intri în camera unei doamne fără să baţi la uşă?

— Nu ţi-ai luat toate păpuşile cu tine, nu-i aşa? întrebă Bruno, care se obişnuise să ignore cea mai mare parte dintre întrebările surorii lui şi, în locul lor, să pună el câteva.

— Sigur că le-am luat, replică ea. Doar nu-ţi închipui că le-am lăsat acasă? Asta pentru că s-ar putea să treacă multe săptămâni, înainte de a ne întoarce acolo.

— Săptămâni? întrebă Bruno, părând dezamăgit, dar de fapt încântat, deoarece se resemnase cu ideea de a petrece acolo cel puţin o lună. Chiar asta crezi?

— Ei bine, l-am întrebat pe tata şi mi-a spus că vom sta aici până într-un viitor previzibil.

— Ce este exact un viitor previzibil? întrebă Bruno, aşezându-se pe marginea patului.

— Înseamnă săptămâni de acum înainte, răspunse Gretel