— Atunci e în regulă, comentă Bruno. Atât timp cât va fi doar un viitor previzibil şi nu o lună. Urăsc locul acesta.

Gretel se uită la fratele ei mai mic şi descoperi că, pentru prima oară, era de acord cu el.

— Ştiu ce vrei să spui, zise ea. Nu e deloc simpatic aici, nu-i aşa?

— E oribil, sublinie Bruno.

— Ei bine, da, zise Gretel, confirmând. Acum e oribil. Dar, odată ce casa va fi curăţată puţin, probabil că nu va arăta chiar aşa de rău. L-am auzit pe tata spunând că cei care au stat aici la Out-With{1} înaintea noastră şi-au părăsit slujba în grabă şi n-au avut timp să facă locul mai plăcut pentru noi.

— Out-With? întrebă Bruno. Ce este un Out-With?

— Nu e un Out-With, Bruno, răspunse Gretel cu un suspin. Doar Out-With.

— Ei bine, atunci ce e Out-With? repetă el. Afară cu ce?

— Acesta e numele casei, explică Gretel. Out-With.

Bruno reflectă asupra celor auzite. Nu văzuse niciun semn afară care să indice că aşa se numea şi nici pe uşa din faţă nu văzuse nimic scris. Casa lui din Berlin nu avea nume; i se spunea doar Nr. 4.

— Dar ce înseamnă asta? întrebă exasperat. Afară cu ce?

— Afară cu persoana care a locuit aici înaintea noastră, îmi închipui, răspunse Gretel. Trebuie să însemne că n-a făcut o treabă prea bună şi că cineva a spus afară cu el şi să luăm un om care poate să facă treaba bine.

— Vrei să spui tata!

— Sigur că da, răspunse Gretel, care întotdeauna vorbea despre tata ca şi cum acesta nu ar fi făcut niciodată vreo greşeală şi nu ar fi fost niciodată furios şi venea întotdeauna la ea pentru a o săruta de noapte bună, înainte ca ea să adoarmă.

Cu privire la ultima parte, dacă Bruno ar fi fost realmente cinstit şi nu doar trist în legătură cu mutarea, ar fi admis că tata făcea la fel şi cu el.

— Deci noi suntem aici la Out-With pentru că cineva a spus: afară cu persoana dinaintea noastră?

— Exact, Bruno, răspunse Gretel. Acum dă-te jos de pe cuvertura mea. O şifonezi.

Bruno sări în picioare de pe pat şi ateriză cu o bufnitură pe covor. Sunetul care se auzi nu-i plăcu deloc. Suna parcă a gol şi hotărî imediat că ar fi mai bine să nu sară prea des prin această casă, deoarece s-ar putea să se prăbuşească peste ei.

— Nu-mi place aici, rosti el pentru a suta oară.

— Ştiu că nu-ţi place, zise Gretel. Dar nu e nimic de făcut în legătură cu asta, nu-i aşa?

— Îmi lipsesc Karl şi Daniel şi Martin!

— Şi mie îmi lipsesc Hilda şi Isobel şi Louise!

Bruno încerca să-şi amintească care dintre cele trei era monstrul.

— Ceilalţi copii nu mi se par prea prietenoşi, comentă Bruno şi Gretel se opri brusc, uitând să mai aşeze pe raft o păpuşă dintre cele mai îngrozitoare şi se răsuci pentru a-l privi fix.

— Ce ai spus? întrebă ea.

— Am spus că ceilalţi copii nu par prea prietenoşi, repetă el.

— Ceilalţi copii? întrebă Gretel confuză. Care copii? Eu n-am văzut niciun copil.

Bruno se uită prin cameră. Era şi acolo o fereastră, însă camera lui Gretel era pe partea cealaltă a holului, vizavi de camera lui, aşa că fereastra era îndreptată în cu totul altă direcţie. Încercând să nu-şi dezvăluie intenţia, el se îndreptă nepăsător spre fereastră, îşi băgă mâinile în buzunarele pantalonilor scurţi şi încercă să fluiere o melodie pe care o ştia, fără să se uite deloc la sora lui.

— Bruno? întrebă Gretel. Ce naiba faci? Ai înnebunit?

El continuă să se plimbe şi să fluiere şi nu se uită la ea până nu ajunse la fereastră, care printr-un mare noroc era suficient de joasă pentru ca el să poată privi afară. Se uită pe geam şi văzu maşina cu care sosiseră, precum şi încă trei sau patru aparţinând soldaţilor care lucrau pentru tata. Unii dintre ei se învârteau pe acolo fumând şi râzând de ceva, în timp ce aruncau priviri neliniştite spre casă. În spatele lor se întindea drumul şi mai departe se afla o pădure, care părea demnă de a fi explorată.

— Bruno, eşti bun te rog să-mi explici ce ai vrut să spui cu ultima ta remarcă? întrebă Gretel.

— Acolo e o pădure, rosti Bruno, ignorând-o.

— Bruno! se repezi Gretel, îndreptându-se spre el atât de repede încât el sări de lângă fereastră şi se lipi de perete.

— Ce e? întrebă el, prefăcându-se că nu ştia despre ce era vorba.

— Ceilalţi copii, zise Gretel. Ai spus că nu par deloc prietenoşi.

— Ei bine, aşa e, răspunse Bruno, simţindu-se prost pentru că-i judecase înainte de a-i întâlni, luându-se doar după aparenţe, lucru pe care mama îi spusese mereu să nu-l facă.

— Dar care alţi copii? întrebă Gretel. Unde sunt?

Bruno zâmbi şi se îndreptă spre uşă, indicându-i lui Gretel să-l urmeze. Ea oftă profund, urmându-l. Se opri o clipă pentru a pune păpuşa pe pat, dar apoi se răzgândi şi o luă cu ea, strângând-o la piept în timp ce intră în camera fratelui ei, unde fu aproape doborâtă de Maria, care ieşea ca o vijelie ţinând în mână ceva care semăna foarte mult cu un şoarece mort.

— Sunt acolo, zise Bruno, ducându-se la fereastră şi privind afară.

Nu se întoarse să vadă dacă Gretel mai era în cameră. Era atât de preocupat să-i privească pe copii! Timp de câteva clipe uită chiar că ea se afla acolo.

Gretel încă nu se apropiase, dorind cu disperare să se uite şi ea, doar că ceva, în legătură cu felul în care vorbise fratele ei şi felul în care privea afară, o nelinişti brusc. Bruno nu fusese până acum capabil să o păcălească în legătură cu ceva şi era absolut sigură că nici acum nu ar fi putut, dar ceva o făcu să nu mai fie sigură dacă mai voia să-i vadă pe copiii aceia. Înghiţi în sec şi rosti o rugăciune tăcută, pentru ca într-adevăr întoarcerea la Berlin să aibă loc în viitorul acela previzibil şi nu într-o lună, aşa cum sugerase Bruno.

— Ei bine? rosti el, întorcându-se şi văzând că sora lui, cu cozile ei aurii perfecte care parcă te provocau