— Sigur că da, răspunse ea, şi se îndreptă ezitând spre el. Atunci dă-te la o parte din drum, mai adăugă, dându-i un cot.

Acea primă după-amiază la Out-With era o zi strălucitoare, plină de lumină, şi soarele tocmai apăruse din spatele unui nor când Gretel privi pe fereastră. După o clipă, ochii i se obişnuiră, soarele dispăru din nou şi ea văzu exact despre ce vorbise Bruno.

CAPITOLUL PATRU Ce au văzut copiii pe fereastră

În primul rând, nici nu erau copii. Cel puţin nu toţi. Erau băieţi mici şi băieţi mari, taţi şi bunici. Poate că şi câţiva unchi. Şi persoane singure, care nu păreau să aibă niciun fel de rude şi nici nevoie de compania cuiva.

— Cine sunt? întrebă Gretel uimită, cum rămăsese şi fratele ei în aceste zile. Ce fel de loc e ăsta?

— Nu sunt sigur, zise Bruno, încercând să fie cât mai cinstit posibil. Dar nu e aşa de frumos ca acasă, asta ştiu sigur.

— Şi unde sunt fetele? mai întrebă ea. Şi mamele? Şi bunicile?

— Poate că locuiesc în altă parte, sugeră Bruno.

Gretel fu de acord. Nu voia să se mai uite, dar era foarte dificil să-şi ia ochii de acolo. Mai ales că tot ce văzuse până acum era doar pădurea ce se afla în faţa geamului ei, care arăta puţin cam întunecată, dar era un loc bun pentru picnicuri dacă existau şi nişte luminişuri în ea. În partea aceasta a casei însă, peisajul era foarte diferit.

Începea destul de drăguţ. Chiar sub fereastra lui Bruno se afla o grădină. Suficient de lată şi plină de flori plantate în straturi perfect ordonate, îngrijite de cineva care ştia că a creşte flori într-un loc ca acesta era un lucru bun. Grădina părea ca o mică sursă de lumină, în colţul unui castel uriaş dintr-un ţinut mlăştinos şi ceţos, într-o noapte de iarnă întunecoasă.

Dincolo de flori exista un pavaj foarte plăcut şi o bancă din lemn, unde Gretel se putea vedea stând la soare şi citind o carte. Banca avea şi o plăcuţă prinsă pe ea, dar de la această distanţă nu putea să citească inscripţia. Era întoarsă cu faţa spre casa, ceea ce în mod obişnuit ar fi fost un lucru ciudat, dar în această situaţie putea să înţeleagă de ce.

La aproximativ şase metri depărtare de grădină şi de flori şi de banca cu plăcuţă, totul era altfel. Exista acolo un gard uriaş de sârmă, care se întindea pe toată lungimea casei şi mai departe, prelungindu-se în ambele direcţii, chiar mai departe decât putea ea să vadă. Gardul era foarte înalt, mai înalt decât casa în care stăteau şi, din loc în loc, era susţinut de stâlpi uriaşi din lemn, ca nişte stâlpi de telegraf. În vârful gardului erau fixate uriaşe suluri de sârmă ghimpată, în formă de spirală, şi Gretel se înfioră la vederea ţepilor ascuţiţi.

Dincolo de gard nu era iarbă; de fapt, nu se vedea niciun fel de verdeaţă pe nicăieri. În schimb, solul era format dintr-un pământ nisipos şi cât vedeai cu ochii nu se zăreau decât barăci scunde, şi din loc în loc clădiri mari pătrate, şi mai departe unul sau două coşuri fumegânde. Deschise gura pentru a spune ceva, dar în acelaşi moment îşi dădu seama că nu putea găsi niciun cuvânt pentru a-şi exprima surpriza, aşa că făcu singurul lucru raţional posibil, adică o închise la loc.

— Vezi? întrebă Bruno dintr-un colţ al camerei, foarte mulţumit pentru că, indiferent ce era acolo, şi indiferent cine erau ei, el îi văzuse primul şi putea să-i vadă de câte ori voia, pentru că se vedeau de la fereastra dormitorului lui, nu al ei, şi deci îi aparţineau lui, el era regele a tot ceea ce făceau, iar ea era doar umilul lui suspus.

— Nu înţeleg, zise Gretel. Cine a construit un loc care să arate atât de nesuferit?

— E un loc nesuferit, nu-i aşa? fu de acord Bruno. Cred că barăcile acelea au doar parter. Uită-te cât de scunde sunt.

— Trebuie să fie un tip modern de case, reflectă Gretel. Tata urăşte lucrurile moderne.

— Atunci, astea n-o să-i placă prea mult, comentă Bruno.

— Nu, confirmă Gretel. Rămase nemişcată timp îndelungat, privindu-le. Avea doisprezece ani şi era considerată una dintre cele mai isteţe fete din clasa ei, aşa că strânse din buze şi-şi îngustă ochii, forţându-şi creierul să înţeleagă la ce anume se uita. Dar în minte nu-i veni decât o singură explicaţie. Acest loc trebuie să fie „la ţară” zise Gretel întorcându-se pentru a-şi privi triumfătoare fratele.

— La ţară?

— Da, e singura explicaţie, nu vezi? Când eram acasă, la Berlin, ne aflam la oraş. De aceea erau acolo atât de mulţi oameni şi atât de multe case şi şcolile erau pline şi nu puteai să te strecori spre centrul oraşului într-o sâmbătă după-amiază, fără să fii îmbrâncit de colo-colo.

— Da… acceptă Bruno, dând din cap şi încercând să reţină ideea.

— Dar la ora de geografie am învăţat că la ţară trăiesc fermieri şi animale şi că ei produc alimente, că există terenuri uriaşe ca acesta, unde trăiesc şi muncesc oameni, care ne trimit toată mâncarea cu care ne hrănim noi. Ea privi din nou pe fereastră la terenul uriaş ce se întindea în faţa ei şi la distanţele dintre barăci. Asta trebuie să fie. Suntem la ţară. Poate că aceasta e casa noastră de vacanţă, adăugă ea plină de speranţă.

Bruno reflectă puţin, apoi scutură din cap.

— Eu nu cred, rosti cu mare convingere.

— Tu ai nouă ani, îl contrazise Gretel. Cum ai putea să ştii? Când o să ajungi de vârsta mea, vei înţelege lucrurile acestea mult mai bine.

— S-ar putea să fie aşa, zise Bruno conştient că era mai mic, nefiind însă de părere că acest lucru însemna că nu avea dreptate. Dar, dacă aici e la ţară, aşa cum spui tu, atunci unde sunt animalele despre care vorbeşti?

Gretel deschise gura să-i răspundă, dar nu-i veni în minte niciun răspuns satisfăcător, aşa că se uită din nou pe fereastră şi începu să le caute cu