— Ar fi trebuit să fie vaci şi porci, şi oi, şi cai, continuă Bruno. Dacă ar fi o fermă, vreau să spun. Ca să nu mai vorbim de găini şi de raţe.

— Şi nu există nimic de felul acesta, admise încet Gretel.

— Şi dacă aici se produc alimente, aşa cum ai spus tu, adăugă Bruno, bucurându-se enorm, atunci cred că terenul ar trebui să arate mult mai bine, nu-i aşa? Nu cred că ai putea să cultivi ceva în noroiul ăsta.

Gretel privi din nou şi dădu afirmativ din cap. Era o fată isteaţă, care nu insista să aibă în permanenţă dreptate, cu atât mai mult cu cât toate dovezile erau împotriva ei.

— Atunci poate că nu e o fermă, comentă ea.

— Nu e, fu de acord Bruno.

— Ceea ce înseamnă că acest loc nu poate fi „la ţară”, mai zise ea.

— Nu, nu cred că e, răspunse el.

— Ceea ce înseamnă de asemenea că, până la urmă, probabil că asta nu e casa noastră de vacanţă, trase ea concluzia.

— Nici eu nu cred că e, rosti Bruno.

Se aşeză pe pat şi pentru o clipă îşi dori ca Gretel să se aşeze lângă el şi să-l cuprindă cu braţul şi să-i spună că totul va fi bine şi că mai curând sau mai târziu vor îndrăgi locurile astea noi şi că nu vor mai dori niciodată să se întoarcă la Berlin. Dar ea tot mai privea pe fereastră şi de această dată nu se uita la flori sau la pavaj, la banca cu plăcuţa de pe ea sau la gardul înalt, la stâlpii de telegraf din lemn sau la sulurile de sârmă ghimpată, la clădirile mici sau la coşurile fumegânde; ci se uita la oameni.

— Cine sunt oamenii ăştia? întrebă ea cu voce slabă, părând să aştepte un răspuns nu de la Bruno, ci de la altcineva. Şi ce fac ei acolo?

Bruno se ridică şi pentru prima oară rămaseră alături, umăr la umăr, privind ce se întâmplă la nici cincisprezece metri de noua lor casă.

Indiferent încotro se uitau vedeau oameni, înalţi, scunzi, bătrâni, tineri. Unii stăteau în grup, perfect nemişcaţi şi cu mâinile lipite de corp, încercând să-şi ţină capul sus, în timp ce un soldat mărşăluia prin faţa lor deschizând şi închizând repede gura, strigând parcă la ei. Unii erau aşezaţi într-un fel de şir lung şi duceau nişte roabe dintr-o parte a taberei în alta, împingându-le până în spatele unei barăci unde dispăreau. Câţiva stăteau lângă o baracă într-un grup tăcut, cu ochii în pământ, părând că participau la un fel de joc în care nu voiau să fie recunoscuţi. Alţii mergeau în cârje şi mulţi aveau capetele bandajate. Unii cărau lopeţi şi erau conduşi de grupuri de soldaţi spre un loc departe de privirile lor.

Bruno şi Gretel puteau vedea sute de oameni, şi erau atât de multe barăci în faţa lor, iar câmpul se întindea atât de departe, încât era imposibil să-l cuprindă cu privirea. Păreau că acolo puteau să fie oameni cu miile.

— Şi locuiesc atât de aproape de noi, rosti Gretel încruntându-se. La Berlin, pe frumoasa noastră stradă liniştită, existau doar şase case. Aici sunt aşa de multe! De ce a primit tata serviciu în locul acesta atât de nesuferit şi cu atât de mulţi vecini? Mi se pare lipsit de sens.

— Uită-te acolo, zise Bruno.

Gretel privi spre locul indicat de degetul lui şi văzu în depărtare un grup de copii înghesuiţi unul într-altul ieşind dintr-o baracă, alungaţi de un grup de soldaţi. Cu cât se striga mai tare la ei, cu atât se strângeau mai mult unul în altul, apoi când unul dintre soldaţi se repezi la ei, se despărţiră şi păreau că fac ceea ce le ceruse el, înşirându-se pe un singur rând. Şi atunci toţi soldaţii începură să râdă şi să aplaude.

— Trebuie că e un fel de repetiţie, sugeră Gretel, nebăgând de seamă că unii dintre copiii mai mari, poate chiar de o vârstă cu ea, plângeau.

— Ţi-am spus că pe aici există copii, zise Bruno.

— Nu sunt copii cu care aş vrea eu să mă joc, afirmă Gretel cu voce hotărâtă. Arată foarte murdari. Hilda şi Isobel şi Louise făceau baie în fiecare dimineaţă, eu la fel. Copiii aceştia par să nu fi făcut baie în viaţa lor.

— E foarte murdar pe acolo, aprobă Bruno. Poate că nu au băi?

— Nu fi prost, zise Gretel, deşi i se spusese de nenumărate ori că nu trebuie să-i spună aşa fratelui ei. Ce fel de oameni sunt cei care nu au băi?

— Nu ştiu, răspunse Bruno. Oameni care nu au apă caldă!

Gretel mai privi câteva minute afară şi se întoarse apoi înfiorându-se.

— Mă duc la mine în cameră să-mi aranjez păpuşile, zise ea. De acolo, peisajul e mult mai frumos.

Cu această remarcă, plecă traversând holul spre camera ei şi închise uşa, dar nu se apucă imediat de aranjatul păpuşilor. În schimb, se aşeză pe pat şi se gândi la o mulţime de lucruri.

Şi în mintea fratelui ei se strecură un gând, aşa cum se uita la sutele de oameni muncind în depărtare, gândul că toţi, băieţaşi, băieţi mai mari, taţi, bunici, unchi şi oameni singuri, care nu par să aibă nicio rudă, purtau acelaşi fel de îmbrăcăminte: pijamale cenuşii în dungi şi pe cap bonete, tot cenuşii în dungi.

— Ce neobişnuit! murmură el, înainte de a se îndepărta de la fereastră.

CAPITOLUL CINCI Interzis în permanenţă şi fără excepţie

Nu era decât un singur lucru de făcut: să vorbească cu tata.

În dimineaţa plecării, tata nu părăsise Berlinul odată cu ei. Plecase cu câteva zile înainte, în seara zilei în care Bruno venise acasă şi o găsise pe Maria umblându-i printre lucruri, chiar şi printre cele dosite, care îi aparţineau în exclusivitate şi nu erau treaba nimănui altcuiva. Următoarele câteva zile, mama, Gretel, Maria, bucătarul, Lars şi Bruno le petrecuseră împachetând lucrurile în cutii, pe care le încărcară apoi într-un camion, pentru a fi duse la noua lor casă de la Out-With.

Apoi, în ultima dimineaţă, când casa era goală şi nu mai semăna cu adevăratul lor