Mama, Maria şi Bruno părăsiră ultimii casa şi Bruno fu convins că mama nu-şi dăduse seama că menajera se afla acolo, deoarece – pe când aruncau o ultimă privire prin holul pustiu, unde petrecuseră atât de multe zile fericite şi unde era locul în care în decembrie era aşezat bradul de Crăciun, locul unde în zilele ploioase erau lăsate umbrelele ude într-un suport special, locul unde Bruno trebuia să-şi lase ghetele pline de noroi când venea acasă, ceea ce nu făcuse niciodată – mama dădu din cap şi spuse ceva foarte ciudat:

— N-ar fi trebuit să-l lăsăm pe Fury să vină la cină. Oamenii aceştia şi ambiţia lor de a parveni! Imediat ce spuse aceasta, se întoarse şi Bruno putu să-i vadă ochii în lacrimi, dar tresări violent când descoperi că Maria o privea. Maria, adăugă ea speriată. Am crezut că eşti la maşină.

— Tocmai plecam, doamnă, zise Maria.

— N-am vrut să spun… începu mama, dând din cap din ce în ce mai speriată. Încercam să sugerez…

— Tocmai plecam, doamnă, repeta Maria, care probabil că nu ştia că mama nu trebuie întreruptă, şi trecu repede pragul, fugind la maşină.

Mama se încruntă apoi ridică din umeri, ca şi cum de acum nimic nu mai conta.

— Vino Bruno, zise ea, apucându-l de mână şi încuind uşa în urma lor. Să speram că vom reuşi să revenim, cândva, când totul se va termina.

Maşina oficială cu fanioane pe capotă îi dusese la gară, unde existau două linii despărţite de un peron lat. De fiecare parte a acestuia se afla un tren ce-şi aştepta călătorii. Pentru că foarte mulţi soldaţi patrulau pe ambele laturi ale peronului şi pentru că liniile erau despărţite şi de o construcţie lungă, destinată omului cu fanionul de semnalizare, Bruno nu observă mulţimea aceea de oameni decât cu câteva clipe înainte ca el şi familia lui să urce, alături de foarte puţine persoane, într-un tren confortabil, cu multe locuri goale şi aer proaspăt când coborai geamurile. Dacă trenurile ar merge în direcţii diferite, cugetă el, n-ar părea atât de ciudat, dar nu era aşa; amândouă erau orientate spre răsărit. Pentru o clipă, îi trecu prin minte să traverseze în fugă peronul şi să le spună oamenilor de acolo ce multe locuri goale erau în trenul lui, dar hotărî că nu putea s-o facă, pentru că dacă aşa ceva n-ar fi înfuriat-o pe mama, în mod sigur ar fi înfuriat-o pe Gretel, şi asta era şi mai rău.

Când sosiră la Out-With, la noua lor casă, Bruno nu-şi văzu tatăl. Apoi, când uşa dormitorului părinţilor se deschisese puţin, crezuse că era el, dar nu fusese decât acel soldat tânăr şi neprietenos, care-l privise pe Bruno fără niciun pic de căldură. Nu auzi nici vocea tunătoare a tatălui şi nici bocănitul greu al cizmelor lui pe podelele de la parter. Totuşi, existau o mulţime de oameni care veneau şi plecau şi, în timp ce se întreba ce ar fi de făcut, auzi mare agitaţie la parter şi ieşi în hol, pentru a arunca o privire peste balustradă.

Jos, uşa biroului tatălui era deschisă şi cinci bărbaţi stăteau în faţa ei, râzând şi strângându-şi mâinile. Tata se afla în mijlocul lor şi arăta foarte elegant în uniforma lui proaspăt călcată. Părul lui negru şi des fusese de curând pomădat şi periat, şi, aşa cum îl privea de sus, Bruno simţi faţă de el o teamă amestecată cu respect şi uimire. Nu-i plăcea cum arătau ceilalţi bărbaţi. Niciunul nu era la fel de frumos ca tata. Şi nici uniformele lor nu erau proaspăt călcate. Şi nici vocile lor nu erau tunătoare. Şi nici cizmele lor nu erau la fel de lustruite. Toţi ţineau chipiul sub braţ şi păreau că se întrec în a atrage atenţia tatălui. Bruno nu putu să înţeleagă decât puţine fraze, atâtea câte ajungeau până la el.

— …a făcut greşeli din clipa în care a ajuns aici. S-a ajuns în situaţia ca Fury să nu mai aibă de ales, ci… spunea unul.

— …l-a disciplinat! continuă altul. Şi eficient. La începutul lui patruzeci şi doi ne-a lipsit eficienta, şi fără asta…

— …e clar, e clar ce spun cifrele. E clar, Comandante… rosti al treilea.

— …şi dacă mai construim unul, afirma ultimul, imaginaţi-vă ce am putea să facem atunci… imaginaţi-vă doar…!

Tata ridică mâna, ceea ce îi făcu pe ceilalţi să tacă. Apoi începu să dea din mâini ca un şef de orchestră.

— Domnilor, rosti el, şi acum Bruno putu să distingă fiecare cuvânt, deoarece nu se născuse încă un bărbat care să fie în stare să se facă auzit în toată încăperea ca tata. Apreciez părerile şi încurajările voastre. Dar ce a fost a trecut. Acum ne aflăm în faţa unui nou început, dar să lăsăm acest început să debuteze mâine. Pentru moment, ar fi cazul să-mi ajut familia să se acomodeze, altfel voi avea aici la fel de multe neplăceri câte au şi cei de colo, înţelegeţi, nu?

Toţi bărbaţii izbucniră în râs şi strânseră mâna tatălui. Iar la plecare se aşezară în rând, ca nişte soldaţi de plumb şi îşi azvârliră braţele în sus, aşa cum îl învăţase tata pe Bruno să salute, făcând o mişcare bruscă cu palma întinsă, din dreptul pieptului în faţă, în timp ce strigau cele două vorbe pe care Bruno fusese învăţat să le spună de câte ori i se adresa cineva. După care plecară, iar tata intră în biroul lui, interzis în permanenţă şi fără excepţie.

Bruno coborî scările încet şi ezită o clipă în faţa uşii. Îi părea rău că, în ora de când sosise, tata nu urcase să-i spună „bună”, dar i se explicase de nenumărate ori cât de ocupat era şi că nu putea să fie deranjat cu nimicuri cum ar fi să-i spună lui „bună”. Însă soldaţii plecaseră, aşa că ar trebui să fie în regulă dacă aş bate la uşă, reflectă el.

Bruno fusese în biroul tatălui de la Berlin doar de câteva ori, de obicei când fusese neastâmpărat şi tata trebuise să aibă