o discuţie serioasă cu el. Totuşi, regula cu privire la biroul de acolo era una dintre cele mai importante reguli pe care le învăţase Bruno vreodată şi nu era aşa de prostuţ să-şi închipuie că nu era valabilă şi aici, la Out-With. Dar, pentru că nu se văzuseră de câteva zile, se gândi că nu se va supăra nimeni dacă va intra.

Aşa că bătu cu grijă la uşă. De două ori, încet.

Poate că tata nu auzise, poate că nu bătuse destul de tare, dar nu apăru nimeni. Aşa că bătu din nou, de data aceasta mai tare, şi acum auzi vocea tunătoare dinăuntru strigând:

— Intră!

Bruno apăsă pe clanţă şi păşi înăuntru, luând poziţia obişnuită cu ochii mari, gura în forma de „O” şi braţele lipite de trup. Restul casei putea să fie întunecos, mohorât şi fără posibilităţi de explorare, dar această cameră era altfel. Pentru început, observă tavanul foarte înalt şi un covor în care Bruno avu impresia că se scufundă. Pereţii erau de abia vizibili, fiind acoperiţi cu rafturi de mahon închis la culoare, înţesate de cărţi, ca şi în biblioteca aflată în casa din Berlin. Pe perete existau nişte ferestre enorme, care dădeau spre grădină, iar în faţa lor era amenajat un loc confortabil, în centrul căruia, aşezat la un birou masiv de stejar, se afla însuşi tata, care, când intră Bruno, ridică ochii de pe hârtii şi schiţă un zâmbet larg.

— Bruno, rosti el, înconjurând biroul şi strângând cu putere mâna băiatului, pentru că tata nu era genul de om care să îmbrăţişeze pe cineva, spre deosebire de mama şi de bunica, care o făceau puţin prea des pentru gustul lui, îmbrăţişări însoţite de sărutări umede. Băiatul meu! adăugă tata după o clipă.

— Buna tată, zise Bruno repede, puţin cam intimidat de splendoarea camerei.

— Bruno, mă pregăteam să vin sus să te vad în câteva minute, te asigur că asta intenţionam, zise tata. Dar a trebuit mai întâi să pun capăt unei întâlniri şi să termin de scris o scrisoare. Ai sosit cu bine?

— Da, tată, confirmă Bruno.

— Le-ai ajutat pe mama şi pe sora ta să închidă casa?

— Da, tată, repetă Bruno.

— Atunci, sunt mândru de tine, adăugă tata aprobator. Stai jos, băiete.

Îi arătă un fotoliu larg care se afla în faţa biroului său şi Bruno se cocoţă pe el, fără ca picioarele să-i atingă podeaua, în timp ce tata se întoarse la locul lui de la birou şi-l privi. O vreme niciunul dintre ei nu mai scoase niciun cuvânt, apoi într-un târziu tata rupse tăcerea.

— Deci, întrebă el. Tu ce crezi?

— Ce cred? întrebă Bruno. Ce cred eu despre ce?

— Despre noua ta locuinţă. Îţi place?

— Nu, răspunse Bruno repede, deoarece totdeauna încercase să fie cinstit şi ştia că, dacă ar fi ezitat numai o secundă, n-ar mai fi avut curajul să spună ce gândea. Cred că trebuie să ne întoarcem acasă, adăugă apoi plin de curaj.

O clipă zâmbetul tatălui se şterse şi privi spre scrisoarea din faţa lui, înainte de a ridica din nou ochii, ca şi cum ar fi vrut să judece cu grijă răspunsul.

— Ei bine, dar suntem acasă, Bruno, spuse tata în cele din urmă cu voce blândă. Out-With e noua noastră casă.

— Dar la Berlin când ne întoarcem? mai întrebă Bruno, în timp ce inima îi sărise din piept la auzul celor spuse de tata. E mult mai plăcut acolo, adăugă el.

— Haide, haide, zise tata, de parcă ar fi dorit să nu fi auzit vorbele lui Bruno. Hai să nu mai spunem aşa ceva, adăugă el. O casă nu e o clădire sau o stradă sau un oraş sau ceva atât de material ca nişte cărămizi şi nişte mortar. O casă e locul unde se afla familia ta, nu-i aşa?

— Da, dar…

— Şi familia noastră se află aici, Bruno. La Out-With. Ergo, deci aceasta e casa noastră.

Bruno nu înţelese ce înseamnă ergo, dar nici nu avea nevoie, pentru că avea un raţionament inteligent de făcut:

— Dar bunicul şi bunica sunt la Berlin. Şi ei sunt tot familia noastră. Deci aceasta nu poate fi casa noastră.

Tata reflectă dând din cap. Şi aşteptă un lung moment înainte de a răspunde:

— Da, Bruno, ei sunt acolo. Dar tu şi eu şi mama şi Gretel suntem cele mai importante persoane din familia noastră şi acesta e locul unde locuim noi acum. La Out-With. Deci, nu mai arăta aşa de nefericit în privinţa asta! (Deoarece, în mod evident, Bruno arăta nefericit în privinţa asta). Nu i-ai acordat nicio şansă. Ar putea să-ţi placă aici.

— Nu-mi place, insistă Bruno.

— Bruno… rosti tata cu voce obosită.

— Karl nu e aici, şi nici Daniel, şi nici Martin, şi nu există nici alte case în jur şi nici tarabe cu fructe şi legume şi nici străzi şi nici cafenele cu mese aşezate afară şi nimeni nu te îmbrânceşte de colo-colo în după-amiezile de sâmbătă.

— Bruno, în viaţă există lucruri pe care trebuie să le facem, pentru că nu avem de ales, rosti tata, şi Bruno putu să-şi dea seama că începuse să-l obosească discuţia. Şi mi-e teamă că acesta e unul dintre ele. Acesta e serviciul meu, un serviciu important. Important pentru ţară. Important pentru Fury. Într-o zi vei înţelege.

— Vreau să merg acasă, îngăimă Bruno.

Putea să simtă lacrimile izvorându-i din ochi şi nu voia nimic altceva, decât ca tata să-şi dea seama ce îngrozitor loc era Out-With şi să fie de acord că era timpul să plece.

— E nevoie să accepţi că aici eşti acasă, zise el, un comentariu cu totul diferit de cel aşteptat de Bruno, ceea ce-l dezamăgi. Şi aceasta pentru un viitor previzibil.

Bruno închise ochii o clipă. În viaţa lui nu insistase prea mult pentru susţinerea vreunei cauze şi în mod clar nu se dusese niciodată la tata cu o dorinţă atât de puternică de a-i schimba hotărârea, însă ideea de a rămâne aici, ideea că va trebui să trăiască într-un loc atât de îngrozitor, unde nu era nimeni cu care să se joace, îl copleşea. Când, puţin mai târziu, deschise ochii, tata se ridicase de la birou şi se aşezase într-un fotoliu lângă Bruno. Îl privi cum deschide o cutiuţă de argint, ia o ţigară şi o ciocăneşte