— Îmi amintesc că, pe vremea când eram copil, începu tata, existau lucruri pe care nu voiam să le fac, dar când tata spunea că ar fi mai bine pentru toată lumea să le fac, porneam cu dreptul înainte şi le rezolvam.

— Ce fel de lucruri? întrebă Bruno.

— O, nu ştiu, răspunse tata ridicând din umeri. Oricum, nu contează. Eram copil şi nu ştiam ce e bine şi ce e rău. De exemplu, uneori nu voiam să stau în casă şi să-mi termin temele; voiam să ies afară să mă joc cu prietenii exact cum faci tu, şi acum, privind în urmă, văd cât de prost eram.

— Deci, îţi dai seama cum mă simt, zise Bruno plin de speranţă.

— Da, însă îmi dădeam seama şi că tata, bunicul tău, ştia ce era mai bine pentru mine şi eram fericit când acceptam acest adevăr. Crezi că mi-aş fi clădit o viaţă atât de plină de succese, dacă n-aş fi învăţat când să argumentez şi când să tac din gură şi să execut ordinele? Ce zici, Bruno? Aşa crezi?

Bruno se uită în jur. Privirea îi căzu pe fereastra din colţul încăperii şi reflectă că probabil de la ea putea vedea peisajul acela oribil, pe care-l ştia.

— Ai făcut ceva rău? întrebă el după un timp. Ceva care l-a înfuriat pe Fury?

— Eu?!? răspunse tata, privindu-l surprins. Ce vrei să spui?

— Ai făcut ceva rău la serviciu? Ştiu că toată lumea spune că eşti un bărbat important şi că Fury are planuri mari pentru tine, dar nu te-ar fi trimis el într-un loc ca ăsta dacă n-ai fi făcut ceva rău, pentru care să te pedepsească.

Tata râse, ceea ce-l supără mai tare pe Bruno; nimic nu îl necăjea mai mult decât amuzamentul celor mari la vorbele lui când nu ştia ceva, în special când încerca să capete răspunsuri la întrebări.

— Nu înţelegi semnificaţia unui astfel de post, zise tata.

— Ei bine, nu cred că ai fost prea bun la serviciu dacă a trebuit să plecăm toţi din casa noastră frumoasă şi de lângă prietenii noştri şi să venim într-un loc oribil ca acesta. Cred că ai făcut ceva rău, aşa că ar trebui să te duci şi să-i ceri scuze lui Fury, poate că aşa se va termina totul. Poate că o să te ierte dacă vei fi foarte sincer.

Cuvintele îi scăpaseră, înainte de a se gândi dacă erau de bun simţ sau nu; dar când le auzi rostite, îşi dădu seama că nu prea era genul de lucruri ce trebuiau spuse tatălui; acum însă îi scăpaseră, fuseseră spuse şi nu putea să le ia înapoi. Înghiţi nervos în sec şi, după câteva minute de tăcere, se uită din nou la tata, care-l privea cu faţa împietrită. Bruno îşi umezi buzele şi se uită în altă parte. Simţi că n-ar fi o idee bună să-i susţină privirea.

Şi după alte câteva minute neplăcute de tăcere, tata se ridică încet din fotoliul de lângă el, se înapoie la birou şi-şi puse ţigara în scrumieră.

— Mă întreb dacă eşti curajos, rosti el încet, ca şi cum încă mai analiza ideea în minte, sau complet lipsit de respect. Poate că nu e un lucru aşa de rău.

— N-am vrut să spun…

— Dar acum taci, zise tata, ridicând vocea şi întrerupându-l, deoarece regulile normale ale vieţii de familie nu erau valabile şi pentru el. M-am străduit să ţin cont de sentimentele tale, Bruno, deoarece ştiam că această mutare a fost grea pentru tine. Şi am ascultat tot ce ai avut de spus, cu toate că uneori m-am gândit că tinereţea şi lipsa ta de experienţă te-au făcut să fii insolent. Şi cred că ţi-ai dat seama că n-am reacţionat. Dar a venit momentul când trebuie pur şi simplu să accepţi…

— Nu vreau să accept! strigă Bruno, clipind uimit, deoarece nu-şi închipuia că poate striga atât de tare (de fapt, îl luase total prin surprindere). Se încordă gata să o ia la fugă, dacă se dovedea necesar. Dar astăzi nimic nu părea să-l înfurie pe tata – deşi, dacă Bruno ar fi fost cinstit cu el însuşi, ar fi trebuit să admită că tata se înfuria foarte rar; devenea, în schimb, distant, acesta fiind felul lui de a pune punct discuţiei; în loc să strige sau să alerge după el, dădea doar din cap indicând că întrevederea a luat sfârşit.

— Du-te în camera ta, Bruno, zise el cu o voce atât de liniştită încât Bruno ştiu că acum vorbea serios, aşa că se ridică cu lacrimi de frustrare în ochi.

Se îndreptă spre uşă, dar înainte de a o deschide, se întoarse pentru o ultimă întrebare.

— Tată, începu el.

— Bruno, n-am intenţia să… începu tata iritat.

— Nu despre asta e vorba, rosti repede Bruno. Vreau doar să te mai întreb ceva.

Tata oftă, dar îi indică că poate întreba şi că aceasta va pune capăt conversaţiei, fără alte argumente.

Bruno se gândi profund, dorind să formuleze întrebarea exact şi corect, chiar dacă părea la fel de grosolană şi neavenită.

— Cine sunt toţi oamenii aceia de afară? zise el, în sfârşit.

Tata înclină capul spre stânga, părând uşor derutat de întrebare.

— Soldaţi, Bruno, răspunse el. Şi secretari. Personal de serviciu. I-ai văzut desigur pe toţi şi înainte.

— Nu, nu despre ei e vorba, interveni Bruno. Ci despre oamenii pe care îi văd de la fereastra mea. Cei din barăcile din depărtare. Toţi sunt îmbrăcaţi la fel.

— A, oamenii aceia, zise tata, dând din cap şi zâmbind uşor. Oamenii aceia… Ei bine, aceia nu sunt oameni, Bruno.

Bruno se încruntă.

— Nu sunt oameni? întrebă fără să-şi dea seama ce voia tata să spună.

— Ei bine, cel puţin nu în felul în care înţelegem noi termenul, continuă tata. Dar nu trebuie să te îngrijoreze. Nu au nimic de a face cu noi. Şi nici tu nu ai nimic în comun cu ei. Stai în noul tău cămin şi poartă-te bine, asta e tot ce-ţi cer. Acceptă situaţia în care ne aflăm şi totul va fi mult mai uşor.

— Da tată, răspunse Bruno complet nemulţumit de răspuns.

Când deschise uşa, tata îl strigă stând în picioare cu o sprânceană ridicată interogativ. Bruno îşi aminti felul în care tatăl