Îşi lipi picioarele şi-şi aruncă braţul drept în aer, după care izbi din călcâie şi pronunţă cu voce cât mai puternică şi mai clară – ca şi tatăl lui – cuvintele spuse de el de fiecare dată când se despărţea de un soldat.

— Heil Hitler, rosti Bruno, presupunând că acesta era un alt mod de a spune: „Ei bine, acum la revedere şi o după-amiază plăcută!”

CAPITOLUL ŞASE Menajera plătită prea bine

Câteva zile mai târziu, Bruno stătea întins pe pat în camera lui, privind fix tavanul de deasupra capului. Zugrăveala albă era crăpată şi începuse să cadă într-un mod foarte neplăcut, spre deosebire de spoiala casei din Berlin, care nu fusese niciodată jupuită şi căreia i se adăuga un strat nou de var în fiecare vară, când mama chema zugravii. În după-amiaza aceasta stătea întins privind crăpăturile ca pânza de păianjen şi mijindu-şi ochii, pentru a-şi imagina ce ar putea ascunde ele. Îşi închipuia insectele care locuiau în spaţiul dintre zugrăveală şi tavan şi care nu fuseseră niciodată alungate, astfel încât crăpătura se adâncea şi se deschidea din ce în ce mai mult, când acestea încercau să-şi facă un loc prin care să se strecoare, căutând o gaură pe unde să iasă. Nimeni, reflectă Bruno, nici chiar insectele nu vor să stea la Out-With.

— Totul e oribil aici, rosti cu voce tare, deşi nu era nimeni în jur să-l audă, dar cuvintele rostite îl făcură să se simtă cumva mai bine. Urăsc această casă, urăsc camera mea, urăsc chiar şi zugrăveala de pe pereţi. Urăsc tot. Absolut tot.

Exact când termină de vorbit, pe uşă intră Maria, în braţe cu un vraf de lucruri de-ale lui, spălate, uscate şi călcate. Când îl văzu stând întins în pat, ezită o clipă, apoi plecă uşor capul şi se îndreptă liniştită spre şifonier.

— Bună, rosti Bruno, deşi a vorbi cu o servitoare nu era acelaşi lucru cu a vorbi cu nişte prieteni, dar, nefiind nimeni în jur cu care să discute, să vorbească cu ea era mai de bun simţ decât să vorbească cu el însuşi. Gretel nu era de găsit pe nicăieri şi începuse să se îngrijoreze că va înnebuni de plictiseală.

— Conaşule Bruno, rosti liniştită Maria, începând să-i separe vestele de pantaloni şi de lenjerie şi punând totul în diverse sertare şi rafturi.

— Bănuiesc că eşti tot atât de nefericită ca şi mine în privinţa acestui nou aranjament, zise Bruno, şi ea se întoarse pentru a-l privi, cu o expresie ce sugera că nu înţelegea ce voia să spună. Despre asta vorbesc, explică el în continuare, ridicându-se şi privind în jur. Despre tot ce e aici. E îngrozitor, nu-i aşa? Tu nu urăşti locul acesta?

Maria deschise gura să răspundă, apoi o închise la fel de repede. Părea că judecă cu grijă răspunsul, că alege cuvintele potrivite, că e gata să le rostească, apoi, gândindu-se mai bine, renunţă să le mai spună. Bruno o cunoştea de când se ştia – venise să lucreze la ei când el avea doar trei ani – şi în cea mai mare parte a timpului se înţeleseseră destul de bine, dar ea nu-i spusese niciodată nimic despre viaţa ei dinainte. Nu făcea decât să continue să trudească, lustruind mobilierul, spălând rufele, ajutând la cumpărături şi la gătit, uneori ducându-l pe el la şcoală şi luându-l de acolo, deşi asta fusese ceva obişnuit când Bruno avea opt ani; după ce împlinise nouă ani, hotărâse că e destul de mare pentru a merge la şcoala şi a se întoarce acasă singur.

— Deci nu-ţi place aici? întrebă ea până la urmă.

— Să-mi placă? replică Bruno, râzând uşor. Să-mi placă? repetă el mai tare. Sigur că nu-mi place! E oribil. N-ai nimic de făcut, nu ai pe nimeni cu care să vorbeşti, pe nimeni cu care să te joci. Doar n-o să-mi spui că eşti încântată că ne-am mutat aici, nu-i aşa?

— Întotdeauna mi-a plăcut grădina casei din Berlin, rosti Maria, răspunzând parcă la o întrebare cu totul diferită. Îmi plăcea să stau acolo la soare şi să-mi mănânc prânzul sub copacul acoperit de iederă de lângă pod. Florile erau aşa de frumoase acolo! Parfumul! Felul în care albinele zburau prin aerul înconjurător, fără să te deranjeze niciodată, dacă le lăsai în pace!

— Deci nu-ţi place aici? întrebă Bruno. Crezi că e rău, aşa cum cred şi eu?

Maria se încruntă.

— N-are importanţă, răspunse ea.

— Ce n-are importanţă?

— Ceea ce cred eu.

— Ei bine, sigur că are, zise Bruno iritat, de parcă ea i-ar fi făcut intenţionat în ciudă. Doar faci parte din familie, nu-i aşa?

— Nu sunt sigură că tatăl tău ar fi de acord cu asta, răspunse Maria, permiţându-şi un zâmbet, deoarece o mişcase ceea ce spusese el.

— Ei bine, ai fost adusă aici împotriva voinţei tale, exact cum am fost şi eu. Dacă mă întrebi pe mine, toţi suntem în aceeaşi barcă. Şi ia apă!

Pentru o clipă, lui Bruno i se păru că Maria e gata să-i spună ce gândeşte. Pusese restul rufelor pe pat şi-şi încleştase pumnii, parcă ar fi fost teribil de furioasă în legătură cu ceva. Gura i se deschise, dar rămase imobilă o clipă, ca şi cum era speriată de toate lucrurile pe care ar fi putut să le spună dacă şi-ar fi permis.

— Spune, Maria, insistă Bruno. Pentru că, dacă toţi simţim la fel, poate vom putea să-l convingem pe tata să ne întoarcem acasă.

Ea privi liniştită câteva clipe dincolo de el, apoi clătină cu tristeţe din cap înainte de a răspunde.

— Tatăl tău ştie ce e mai bine, răspunse ea. Asta trebuie să crezi tu.

— Nu cred că aşa voi face, zise Bruno. Eu cred că a greşit îngrozitor.

— Atunci e o greşeală pe care trebuie să o ispăşim toţi.

— Când greşesc eu, sunt pedepsit, insistă Bruno, iritat că regulile erau valabile întotdeauna doar pentru copii şi niciodată pentru adulţi (în ciuda faptului că ei erau cei care le stabileau). Tată prost, adaugă cu voce scăzută.

Ochii Mariei se deschiseră mari şi făcu un pas spre el, acoperindu-şi gura cu mâinile într-o atitudine plină de oroare. Apoi privi în