— Nu trebuie să spui aşa ceva, zise ea. Nu trebuie să spui niciodată ceva de felul acesta despre tatăl tău.

— Nu văd de ce, răspunse Bruno; îi era puţin ruşine de ceea ce spusese, dar ultimul lucru pe care intenţiona să-l facă era să înghită tot ce i se spunea, când de părerile lui nu părea să-i pese nimănui.

— Pentru că tatăl tău e un om bun, rosti Maria. Un om foarte bun. Are grijă de noi toţi.

— Aducându-ne aici, în mijlocul pustietăţii, vrei să spui? Asta înseamnă că are grijă de noi?

— Sunt multe fapte pe care le-a făcut tatăl tău, continuă ea. Multe fapte de care trebuie să fii mândru. La urma urmei, dacă n-ar fi fost tatăl tău, unde aş fi eu acum?

— Presupun că la Berlin, rosti Bruno. Muncind într-o casă frumoasă. Mâncându-ţi prânzul sub iederă şi lăsând albinele în pace.

— Tu nu-ţi aduci aminte când am venit eu să lucrez la voi, nu-i aşa? întrebă ea liniştită aşezându-se pe marginea patului, ceva ce nu făcuse niciodată. Cum ai putea? Aveai doar trei ani. Tatăl tău m-a luat şi m-a ajutat când am avut mai mare nevoie. Mi-a dat un serviciu, un cămin. Mâncare. Nu poţi să-ţi imaginezi ce înseamnă să-ţi fie foame! N-ai fost niciodată flămând, nu-i aşa?

Bruno se încruntă. Ar fi vrut să menţioneze că se simţea cam flămând chiar în acel moment, dar în schimb se uită la Maria şi-şi dădu seama, pentru prima oară, că niciodată nu o băgase în seamă ca pe o persoană cu viaţa şi povestea ei proprie. La urma urmei, ea nu făcuse altceva (după câte ştia el) decât să fie menajera familiei. Nici măcar nu era sigur dacă o văzuse vreodată îmbrăcată altfel decât în uniforma ei de menajeră. Dar când se gândea la asta, aşa cum făcea acum, trebuia să admită că în viaţa ei au existat şi alte lucruri, nu numai să-l servească pe el şi pe familia lui. Gândea şi ea, la fel ca el. Simţea lipsa unor lucruri, a unor prieteni pe care ar fi vrut să-i revadă, la fel ca el. Şi probabil că plângea şi ea în somn, în fiecare noapte de când se aflau aici, exact ca nişte băieţi mai mici şi mai puţin curajoşi decât el. Şi era şi drăguţă, îşi dădu el seama, simţindu-se puţin ciudat descoperind asta.

— Mama mea l-a cunoscut pe tatăl tău când era de vârsta ta, continuă Maria după câteva clipe. Ea a lucrat pentru bunica ta. A fost croitoreasa ei şi a însoţit-o în turnee prin toată Germania, când era tânără. Ea îi aranja toaletele pentru concerte – le spăla, le călca, le repara. Nişte rochii magnifice! Şi broderiile, Bruno! Ca nişte opere de artă, fiecare. Nu găseşti croitorese ca ea în zilele noastre. Clătină din cap şi zâmbi amintirilor, în timp ce Bruno asculta răbdător. Mama avea grijă ca toate toaletele să fie pregătite de câte ori intra bunica ta în cabină înainte de un spectacol. Iar după ce bunica ta s-a retras, mama a rămas prietena ei şi a primit de la ea o mică pensie, dar, vremurile fiind grele, tatăl tău mi-a oferit şi mie un serviciu, primul pe care l-am avut vreodată. Câteva luni mai târziu, mama s-a îmbolnăvit grav şi a avut nevoie de spitalizare şi tatăl tău a aranjat totul, deşi nu avea nicio obligaţie. El i-a plătit îngrijirea din propriul buzunar, deoarece era prietena mamei lui. Şi pe mine m-a luat în casa voastră din acelaşi motiv. Şi, când mama a murit, el a suportat cheltuielile de înmormântare. Aşa că, să nu mai spui niciodată că tatăl tău e prost, Bruno. Nu în faţa mea. N-am să permit asta.

Bruno îşi muşcă buzele. Sperase ca Maria să fie de partea lui în campania pentru plecarea de la Out-With, dar acum îşi dădea seama cui îi era credincioasă. Şi, după ce auzise povestea aceasta, trebuia să admită că nu putea să fie decât mândru de tatăl lui.

— Ei bine, zise el incapabil să se gândească la ceva mai inteligent, presupun că a fost frumos din partea lui.

— Da, răspunse Maria, ridicându-se şi îndreptându-se spre fereastră, cea prin care Bruno putea să vadă barăcile şi oamenii din depărtare. A fost foarte amabil cu mine, continuă ea liniştită privind pe fereastră la oamenii şi soldaţii ce-şi vedeau de treburile lor. Are multă bunătate în suflet, în mod cert are, de aceea mă mir…

Se depărtă de fereastră şi vocea i se frânse brusc, ca şi cum era gata să plângă.

— Ce te miră? întrebă Bruno.

— Mă mir ce… cum poate…

— Cum poate, ce? insistă Bruno.

De jos se auzi zgomotul unei uşi trântite, care se răspândi prin toată casa puternic ca o împuşcătură, încât îl făcu pe Bruno să sară în picioare şi pe Maria să-i scape un mic ţipăt. Bruno auzi paşi ce tropăiau pe scări, urcând spre ei din ce în ce mai repede, şi se urcă în pat lipindu-se de perete, înspăimântat brusc de ceea ce s-ar fi putut întâmpla în continuare. Îşi ţinu respiraţia aşteptându-se la cine ştie ce neplăceri, dar nu era decât Gretel, Cazul fără Speranţă. Îşi vârî capul pe uşă şi păru surprinsă să-l găsească pe fratele ei şi pe menajera familiei stând la taclale.

— Ce se întâmplă? întrebă Gretel.

— Nimic, răspunse Bruno în defensivă. Ce vrei? Ieşi afară!

— Ieşi tu afară, replică ea, cu toate că se aflau în camera lui, apoi se întoarse să se uite la Maria îngustându-şi suspicioasă ochii. Pregăteşte-mi baia, Maria, fii bună! porunci ea.

— De ce nu şi-o pregăteşti singură? se repezi Bruno.

— Deoarece e treaba menajerei, răspunse Gretel, privindu-l fix. Pentru asta se află aici.

— Nu pentru asta e aici, strigă Bruno, ridicându-se şi îndreptându-se spre ea. Nu se află aici doar pentru a munci pentru noi tot timpul, să ştii. Mai ales treburi pe care putem să le facem şi singuri.

Gretel îl privi la rândul ei ca pe un nebun, apoi o privi pe Maria, care dădu repede din cap.

— Desigur, domnişoară Gretel, rosti ea. Tocmai am terminat de făcut