— Ei bine, să nu dureze prea mult, zise Gretel dură – deoarece, spre deosebire de Bruno, nu se gândise niciodată că şi Maria e o fiinţă cu sentimente, exact ca ale ei – după care ieşi închizând uşa şi îndreptându-se spre camera ei.

Maria nu o urmări cu privirea, dar obrajii ei căpătară o culoare roz.

— Continuu să cred că tata a făcut o greşeală teribilă, comentă Bruno încet după câteva minute, simţind nevoia de a se scuza pentru comportamentul surorii lui, dar neştiind dacă e bine sau nu să o facă.

Situaţii ca aceasta îl făceau întotdeauna pe Bruno să se simtă foarte prost, deoarece în sufletul lui ştia că nu ai nicio scuză să fii nepoliticos cu cineva, chiar dacă muncea pentru tine. La urma urmei, existau şi unele lucruri cum ar fi manierele.

— Chiar dacă tu crezi asta, nu trebuie să o spui cu voce tare, interveni repede Maria, îndreptându-se spre el şi părând că ar fi vrut să-l facă să-şi vină în fire. Promite-mi că n-ai s-o faci.

— Dar de ce? întrebă el, încruntându-se. Nu spun decât ceea ce simt. Mi se permite să fac asta, nu-i aşa?

— Nu, răspunse ea. Nu ţi se permite.

— Nu mi se permite să spun ce simt? repetă el neîncrezător.

— Nu, insistă ea cu voce iritată, pentru că trebuia să insiste. Taci din gură în legătură cu asta, Bruno. Ştii ce multe necazuri ai putea să provoci? Pentru noi toţi?

Bruno o privi fix. Era ceva în ochii ei, un fel de îngrijorare disperată, pe care n-o văzuse niciodată la ea şi care îl tulbura.

— Ei bine, murmură el, ridicându-se şi îndreptându-se spre uşă, brusc dornic să se depărteze de ea. Nu spuneam decât că nu-mi place aici, asta e tot. Făceam doar conversaţie, în timp ce-mi aranjai lucrurile. Nu e ca şi cum aş plănui să fug sau ceva de genul acesta. Deşi, dacă aş face-o, nu cred că cineva ar putea să mă condamne.

— Dar mama şi tatăl tău ar fi îngrijoraţi de moarte, afirmă Maria. Bruno, dacă ai puţin bun simţ, vei sta liniştit, te vei concentra asupra obligaţiilor tale şcolare şi vei face ceea ce-ţi spune tatăl tău. Trebuie să facem în aşa fel încât să fim în siguranţă, până ce totul se va termina. Oricum, asta e ceea ce intenţionez eu să fac. La urma urmei, ce am putea să facem altceva? Nu e treaba noastră să schimbăm lucrurile.

Brusc, fără niciun motiv, Bruno simţi nevoia copleşitoare de a plânge. Asta îl surprinse şi pe el şi clipi repede de câteva ori, pentru ca Maria să nu vadă cum se simţea. Deşi, când se uită din nou în ochii ei, îi trecu prin minte că în ziua aceea era probabil ceva ciudat în aer, deoarece şi ochii ei arătau parcă plini de lacrimi. Una peste alta, începu să se simtă foarte prost, aşa că îi întoarse spatele Mariei şi se îndreptă spre uşă.

— Unde te duci? întrebă ea.

— Afară, răspunse Bruno furios. Dacă asta e într-adevăr treaba ta!

Merse încet, dar, odată ce ieşi din cameră, se grăbi spre scări, pe care le coborî în fugă cu paşi mari, simţind deodată că, dacă nu ieşea curând din casă, l-ar fi părăsit tot curajul. Şi în câteva secunde fu afară şi începu să alerge în jur, în nevoia de puţină mişcare, orice l-ar fi putut obosi. În depărtare se vedea poarta, care ducea la drumul care ducea la gară, care ducea acasă, dar ideea de a merge acolo, ideea de a fugi şi a rămâne singur fără nimeni altcineva era şi mai neplăcută decât ideea de a rămâne.

CAPITOLUL ŞAPTE Cum profită mama de pe urma unei fapte pe care n-a făcut-o

La câteva săptămâni după ce el şi familia lui sosiseră la Out-With şi fără perspectiva vreunei vizite a lui Karl sau a lui Daniel sau a lui Martin la orizont, Bruno hotărî că ar fi mai bine să încerce să găsească un mod de a se distra singur, altfel încet-încet va înnebuni.

Nu cunoştea decât un singur om pe care-l considera nebun, şi aceasta era Herr Roller, un bărbat de aproximativ aceeaşi vârstă cu tata, care locuia după colţ de vechea casă din Berlin. Era văzut adesea umblând în sus şi-n jos pe stradă, la orice oră din zi sau din noapte, certându-se groaznic cu el însuşi. Uneori, în timpul acestor certuri, disputa nu i se mai părea de ajuns şi se apuca să lovească umbra, pe care chiar el o arunca pe perete. Uneori se lupta cu toată puterea cu umbra lui, lovind cu pumnii în zid până ce-i sângerau, după care cădea în genunchi şi începea să plângă tare şi să-şi dea cu palmele peste cap. În câteva rânduri, Bruno îl auzise folosind acele cuvinte pe care el n-avea voie să le folosească şi, când făcuse asta, Bruno abia se abţinuse să nu chicotească.

— Nu trebuie să râzi de bietul Herr Roller, îi spusese mama într-o după-amiază, când îi povestise ultima lui escapadă. Nu ai idee prin ce a trecut în viaţă.

— E nebun, zisese Bruno, rotindu-şi degetul la tâmplă şi fluierând, pentru a demonstra cât de nebun îşi închipuia el că este. Acum câteva zile, continuă el, a alergat pe stradă după o pisică şi a invitat-o să ia ceaiul cu el.

— Şi pisica ce a spus? întrebase Gretel, care îşi făcea un sendviş într-un colţ al bucătăriei.

— Nimic, explicase Bruno, era o pisică.

— Vorbesc serios, insistase mama. Franz era un tânăr foarte drăguţ – îl ştiu de când eram fetiţă. Era amabil, serios şi un as pe ringul de dans, ca Fred Astaire. Dar a fost rănit groaznic în timpul Marelui Război, o rană la cap, de aceea se comportă aşa. Nu e nimic de râs. Nu ai idee prin ce au trecut tinerii atunci. Suferinţele lor!

La vremea acestei discuţii, Bruno nu avea decât şase ani şi nu fusese prea sigur la ce se refera mama.

— S-a întâmplat cu mulţi ani în urmă, îi explicase ea când o întrebase. Înainte de a te naşte tu. Franz a fost