— Şi ce i s-a întâmplat? întrebase Bruno.

— Nu mai contează, răspunsese mama. Războiul nu e un subiect potrivit pentru o conversaţie. Mi-e teamă că în curând vom petrece prea mult timp vorbind despre aşa ceva.

Asta se întâmplase cu trei ani înainte de venirea la Out-With şi între timp Bruno nu se mai gândise prea mult la Herr Roller, dar brusc căpătă convingerea că, dacă nu va face ceva raţional, ceva la care să-şi folosească mintea, înainte să-şi dea seama va ajunge şi el să hoinărească pe străzi luptându-se cu el însuşi şi invitând animalele domestice la evenimente sociale.

Deci, pentru a se menţine în formă, Bruno petrecu o lungă sâmbătă dimineaţa şi toată după-amiaza căutând noi posibilităţi de distracţie. La o anumită distanţă de casă – în partea camerei lui Gretel şi imposibil de văzut de la fereastra dormitorului său – exista un stejar mare, cu trunchiul foarte gros. Un copac înalt, cu ramuri viguroase, destul de puternice pentru a susţine greutatea unui băieţel. Părea atât de bătrân, încât Bruno hotărî că trebuie să fi fost plantat la sfârşitul Evului Mediu, o perioadă pe care o studiase recent şi o găsise foarte interesantă – mai ales acea parte privind cavalerii, care plecau în aventuri spre ţinuturi îndepărtate şi, ajungând acolo, descopereau lucruri interesante.

Nu avu nevoie decât de două obiecte pentru a pune la punct noua lui joacă: o frânghie şi un cauciuc. Frânghia era destul de uşor de găsit, deoarece în pivniţa casei existau baloturi întregi, şi nu-i luă prea mult timp ca să facă ceva extrem de periculos, adică să găsească un cuţit ascuţit şi să taie o bucată lungă, atâta cât îşi închipuia el că avea nevoie. O duse la stejar şi o lăsă acolo pe pământ, pentru folosire ulterioară. Cauciucul însă era altă problemă.

În această dimineaţă anume, nici mama şi nici tata nu erau acasă. Mama ieşise devreme şi luase trenul până la cel mai apropiat oraş, pentru a schimba atmosfera, în timp ce tata fusese văzut îndreptându-se în direcţia barăcilor şi a oamenilor ce se vedeau de la fereastra lui Bruno. Dar, ca de obicei, lângă casă existau parcate o mulţime de camioane şi jeepuri ale soldaţilor şi, deşi ştia că era imposibil să fure un cauciuc de la unul dintre ele, exista totuşi posibilitatea să găsească pe undeva un cauciuc de rezervă.

Cum ieşi afară, o văzu pe Gretel stând de vorbă cu locotenentul Kotler şi, fără prea mult entuziasm, hotărî că el ar fi cea mai indicată persoană pe care să o întrebe. Locotenentul Kotler era tânărul ofiţer pe care-l văzuse Bruno în prima lui zi la Out-With, soldatul care apăruse în capul scărilor şi îl privise o clipă, înainte de a da din cap şi a-şi continua drumul. De atunci, Bruno îl revăzuse de nenumărate ori – intra şi ieşea din casă, parcă el era stăpânul locului şi biroul tatei în mod clar nu-i era interzis – dar nu vorbiseră prea des. Bruno nu era sigur de ce, ştia doar că nu-l plăcea pe locotenentul Kotler. Atmosfera din jurul lui îl făcea să îngheţe şi să o ia la goană. Totuşi, nu era nimeni altcineva pe care să-l întrebe, aşa că se îndreptă spre el, cu toată încrederea de care era în stare, pentru a-l saluta.

De cele mai multe ori, tânărul locotenent arăta foarte elegant, hoinărind pe acolo într-o uniformă ce părea să fi fost călcată chiar atunci, înainte de a o îmbrăca. Cizmele lui negre străluceau de atâta lustru, iar părul blond deschis era pieptănat într-o parte, despărţit de o cărare şi pomădat cu ceva care-l făcea să stea perfect şi lăsa să se vadă toate urmele pieptenelui, ca un teren care tocmai fusese arat. De asemenea, era parfumat cu atât de multă colonie, încât puteai să-i simţi prezenţa de la distanţă. Bruno învăţase să nu stea sub vânt faţă de el, sau risca să leşine de miros.

Totuşi, în această zi, poate pentru că era o sâmbătă dimineaţa atât de însorită, nu era chiar atât de spilcuit. În loc de asta, peste pantaloni purta o vestă albă şi părul îi cădea pe frunte în dezordine. Braţele îi erau surprinzător de bronzate şi avea genul acela de muşchi pe care Bruno ar fi dorit să-i aibă şi el. Bruno fu de-a dreptul surprins cât de tânăr arăta azi; de fapt, îi amintea de băieţii mai mari de la şcoală, cei pe care trebuia să-i ocoleşti în permanenţă. Locotenentul Kotler era prins într-o discuţie cu Gretel şi ceea ce îi spunea el trebuie să fi fost formidabil de nostim, deoarece ea râdea tare şi-şi rula buclele pe degete, în zulufi.

— Bună, rosti Bruno, apropiindu-se de el.

Gretel îl privi iritată.

— Ce vrei? întrebă ea.

— Nu vreau nimic, se repezi Bruno, privind-o. Am venit doar să spun „bună”.

— Trebuie să-l ierţi pe fratele meu mai mic, Kurt, i se adresă ea locotenentului Kotler. Are doar nouă ani, să ştii.

— Bună dimineaţa, omuleţule, zise Kotler, întinzând mâna şi – spre disperarea lui Bruno – trecându-şi-o prin părul lui, un gest care-l făcu să simtă nevoia de a-l trânti la pământ şi a-i juca cu picioarele pe cap. De ce te-ai trezit atât de devreme, sâmbătă dimineaţa?

— Nu e prea devreme, răspunse Bruno. E aproape zece.

Locotenentul Kotler ridică din umeri.

— Când eram de vârsta ta, mama nu putea să mă scoată din pat până la prânz. Spunea că niciodată nu voi creşte destul de mare şi de puternic dacă dorm toată ziua.

— Ei bine, se pare că a greşit, nu-i aşa? îşi exprimă Gretel simpatia.

Bruno însă o privi cu antipatie. Folosise vocea ei prostească, care suna ca şi cum n-avea pic de minte. Nimic nu i-ar fi plăcut lui Bruno mai mult, decât să plece de lângă cei doi şi să nu aibă de-a face cu ceea ce discutau ei, dar nu avea de ales. Trebuia să ţină seama de interesele lui şi să-i ceară locotenentului Kotler ceva de neimaginat: o favoare!

— Mă întreb dacă aş putea să-ţi