— Poţi să-mi ceri, zise locotenentul Kotler, ceea ce o făcu pe Gretel să râdă din nou, deşi nu spusese deloc ceva nostim.

— Mă întreb dacă există pe undeva nişte cauciucuri disponibile, continuă Bruno. Poate de la unul din jeepuri. Sau de la un camion. Vreunul pe care nu-l mai folosiţi.

— Singurul cauciuc de rezervă pe care l-am văzut pe aici de curând aparţine sergentului Hoffschneider şi îl ţine în jurul mijlocului, răspunse locotenentul Kotler, schiţând din buze ceva ce semăna a zâmbet.

Lui Bruno, cele spuse nu i se părură că ar avea vreun sens, dar pe Gretel o amuzară atât de mult, încât păru gata să înceapă să ţopăie.

— Ei bine, are nevoie de el? întrebă Bruno.

— Sergentul Hoffschneider? se minună locotenentul Kotler. Da, mi-e teamă că da. E foarte ataşat de cauciucul lui de rezervă.

— Încetează Kurt, zise Gretel, ştergându-şi lacrimile. Nu te înţelege. Are doar nouă ani.

— O, taci din gură odată, te rog, strigă Bruno, privindu-şi iritat sora. Fusese destul de rău că trebuise să vină să-i ceară o favoare locotenentului Kotler, dar lucrurile deveniseră şi mai rele pentru că propria lui soră îl ironiza tot timpul. Oricum, nici tu nu ai decât doisprezece, adăugă el. Aşa că încetează să pretinzi că eşti mai mare decât eşti.

— Am aproape treisprezece, Kurt, se repezi ea fără să mai râdă şi cu faţa împietrită de oroare. O să am treisprezece în câteva săptămâni. Sunt adolescentă. Exact ca tine.

Locotenentul Kotler zâmbi şi dădu din cap, dar nu comentă. Bruno îl privi fix. Dacă ar fi fost alt adult de faţă, şi-ar fi dat ochii peste cap sugerând că toată lumea ştia că fetele sunt toante, iar surorile total ridicole. Dar nu exista nimeni. Doar locotenentul Kotler.

— Oricum, zise Bruno, ignorând privirea furioasă pe care i-o arunca Gretel, în afară de cine ai spus, mai există şi altcineva care s-ar putea să aibă un cauciuc de rezervă?

— Desigur, răspunse locotenentul Kotler, care nu mai zâmbea, ci devenise brusc plictisit. Dar la ce-ţi trebuie?

— M-am gândit să fac un leagăn, răspunse Bruno. Ştii, dintr-un cauciuc şi nişte frânghie agăţată de ramurile unui copac.

— A, adevărat, comentă locotenentul Kotler, dând din cap cu înţelepciune, ca şi cum astfel de lucruri făceau parte din amintirile lui foarte îndepărtate, în ciuda faptului că, aşa cum afirmase Gretel, nu era decât un adolescent. Am făcut şi eu leagăne când eram copil. Prietenii mei şi cu mine am petrecut multe după-amiezi fericite dându-ne în leagăn.

Bruno fu surprins că puteau să aibă ceva în comun (şi mai uimit să audă că locotenentul Kotler avusese vreodată prieteni!).

— Aşa că, ce crezi? întrebă el. O să găsesc aşa ceva pe aici?

Locotenentul Kotler îl privi fix şi păru că stă în cumpănă înainte de a-i răspunde, parcă nesigur dacă să-i dea un răspuns simplu sau să încerce să-l enerveze cum făcea de obicei. Apoi îl zări pe Pavel – bătrânul care venea în fiecare după-amiază la bucătărie, pentru a curăţa zarzavatul pentru cină, înainte de a-şi îmbrăca jiletca albă şi de a servi la masă – îndreptându-se spre casă, şi aceasta îl făcu să se hotărască.

— Hei, tu…! strigă el, adăugând un cuvânt pe care Bruno nu-l înţelese. Vino aici, tu… spuse el iar cuvântul, şi ceva din tonul aspru cu care fusese rostit îl făcu pe Bruno să privească în lături şi să se simtă ruşinat că lua parte la toată povestea asta.

Pavel veni spre ei şi Kotler îi vorbi insolent, în ciuda faptului că era destul de tânăr pentru a-i fi nepot.

— Du-l pe omuleţul ăsta în magazia din spatele casei. Înşirate pe lângă zid se afla nişte cauciucuri vechi. O să-şi aleagă unul şi tu îl vei duce unde îţi va spune el, ai înţeles?

Pavel îşi ţinea boneta în mâini şi dădu din cap, ceea ce însemna că şi-l apleca şi mai mult.

— Da, domnule, rosti încet, atât de încet de parcă n-ar fi spus nimic.

— Şi, după aceea, când te întorci la bucătărie, spală-te bine pe mâini înainte de a te atinge de vreun aliment, tu… murdar.

Locotenentul Kotler repetă cuvântul pe care-l folosise deja de două ori şi scuipă în timp ce vorbea. Bruno se uită la Gretel, care privea cu adoraţie cum străluceşte soarele în părul locotenentului Kotler, dar ca şi fratele ei, părea uşor stânjenită. Niciunul nu vorbise vreodată cu Pavel, dar era un chelner foarte bun şi astfel de oameni nu creşteau în copaci, după cum se exprimase tata.

— Acum pleacă, adăugă locotenentul Kotler, şi Pavel se întoarse şi porni spre magazie urmat de Bruno, care din când în când întorcea capul spre sora lui şi spre tânărul soldat, simţind nevoia imperioasă de a se duce înapoi şi a o lua pe Gretel de acolo, în ciuda faptului că era plictisitoare, egoistă şi în cea mai mare parte a timpului nu-i păsa de el. Dar, la urma urmei, aceasta e treaba ei. Totuşi, era sora lui! Şi nu-i plăcea ideea să o lase singură cu cineva ca locotenentul Kotler. Pur şi simplu nu putea să-l descrie altfel decât că era de-a dreptul periculos.

Accidentul avu loc două ore mai târziu, după ce Bruno găsise un cauciuc corespunzător şi Pavel îl dusese până la stejarul cel mare, din curtea care se vedea de la fereastra lui Gretel, şi, după ce Bruno se urcase şi coborâse din el de nenumărate ori, pentru a lega cât mai bine frânghia, întâi de creangă şi apoi de cauciuc. Până în acel moment operaţia fusese un succes uriaş. Mai făcuse asta şi înainte, dar atunci fusese ajutat de Karl, de Daniel şi de Martin. De data aceasta însă, făcuse totul singur şi treaba fusese mult mai complicată. Totuşi, cum-necum, reuşise şi astfel, după câteva ore, era instalat fericit pe cauciuc şi se legăna încoace şi încolo, ca şi cum n-ar fi avut altă grijă pe lume, ignorând faptul că era unul dintre cele mai incomode leagăne pe care le construise în viaţa lui.

Stătea cu burta pe cauciuc şi-şi folosea picioarele pentru a-şi face vânt proptindu-le de pământ. De fiecare dată când cauciucul se dădea înapoi, se ridica în aer atât de mult încât aproape