lovea trunchiul copacului, ajungând destul de aproape pentru ca Bruno să-şi poată propti picioarele de el şi să-l împingă din ce în ce mai tare şi din ce în ce mai sus, cu fiecare oscilaţie. Treaba funcţiona foarte bine, până când mâna cu care se ţinea de cauciuc alunecă puţin, exact în clipa în care el se proptise de copac împingând leagănul şi, înainte de a-şi da seama, corpul i se răsuci şi căzu, cu un picior prins în marginea cauciucului şi cu burta lovindu-se de pământ cu o bufnitură.

O clipă fu cuprins ca de întuneric, apoi îşi reveni. Stătea lungit pe pământ şi, când cauciucul reveni, îl izbi în cap, iar el ţipă şi se trase într-o parte. Când se ridică în picioare, simţi că braţul şi piciorul îi erau rănite, deoarece căzuse cu toată greutatea pe ele, dar nu atât de grav încât să se fi rupt. Îşi cercetă mâna acoperită de zgârieturi şi, când se uită la cot, văzu şi o tăietură destul de urâtă. Totuşi, piciorul era într-o situaţie mai rea. Uitându-se la genunchi, exact sub tivul şortului văzu o tăietură adâncă, ce părea că tocmai asta aşteptase, ca el să o privească, deoarece imediat ce-i dădu atenţie începu să sângereze abundent.

— O, Doamne, rosti Bruno tare, privind-o şi întrebându-se ce era de făcut. Dar nu fu nevoie să se întrebe prea multă vreme, deoarece leagănul fiind pe aceeaşi parte a casei cu bucătăria unde Pavel, chelnerul care-l ajutase să găsească cauciucul, curăţa cartofi la fereastră, acesta văzuse accidentul. Când Bruno ridică din nou ochii, descoperi că Pavel venea repede spre el şi de abia atunci se simţi destul de în siguranţă pentru a permite senzaţiei de ameţeală, care-i dăduse târcoale până atunci, să-l copleşească. Era gata să cadă, dar de data aceasta nu ajunse la pământ, pentru că Pavel îl prinse în braţe şi-l susţinu.

— Nu ştiu ce s-a întâmplat, rosti el. Nu mi se părea periculos.

— Te-ai avântat prea sus, răspunse Pavel cu voce liniştită, ceea ce-l făcu imediat pe Bruno să se simtă şi mai în siguranţă. Tocmai te priveam şi mă gândeam că în orice clipă se putea întâmpla ceva neplăcut.

— Şi chiar aşa s-a întâmplat, comentă Bruno.

— Sigur că da!

Pavel îl cără spre casă, peste pajişte, îl duse în bucătărie şi-l aşeză pe unul dintre scaunele de lemn.

— Unde e mama? întrebă Bruno, privind în jur după prima persoană pe care o căuta întotdeauna când se accidenta.

— Mi-e teamă că mama ta nu s-a întors încă, răspunse Pavel, care îngenunchease pe duşumea în faţa lui şi-i examină genunchiul. Sunt numai eu aici.

— Atunci ce se va întâmpla? întrebă Bruno cuprins uşor de panică, o emoţie ce ar fi putut să-i provoace şi lacrimi până la urmă. Aş putea să sângerez până mor.

Pavel râse blând şi clătină din cap.

— N-ai să sângerezi până mori, îl asigură el, trăgând un scaun şi aşezând piciorul lui Bruno pe el. Nu te mişca o clipă. Parcă era o trusă de prim ajutor pe aici!

Bruno îl urmări cu privirea în timp ce se învârtea prin bucătărie, scoţând trusa verde de prim ajutor dintr-un dulap şi umplând un castron mic cu apă, pe care întâi o încercă cu degetul, să se asigure că nu e prea rece.

— Va fi nevoie să merg la spital? întrebă Bruno.

— Nu, nu, răspunse Pavel, îngenunchind din nou şi, înmuind o bucată de pânză uscată în castron, atinse uşor genunchiul lui Bruno, ceea ce-l făcu să tresară de durere, în ciuda faptului că rana nu era chiar atât de dureroasă. E doar o tăietură mică. Nici măcar nu vei avea nevoie de copci.

Bruno se încruntă şi-şi muşcă buza nervos, în timp ce Pavel curăţă rana de sânge. Apoi îi puse pe ea o altă bucată de pânză ţinând-o strâns câteva minute. Când o ridică încet, sângerarea încetase şi, scoţând din trusa de prim ajutor o sticluţă cu un unguent verde, unse rana, ceea ce îi provocă o atare usturime lui Bruno încât ţipă „au” de câteva ori într-o succesiune rapidă.

— Nu e chiar atât de rău, reluă Pavel cu voce blândă şi amabilă. Nu provoca răul, gândindu-te că e mai dureros decât e în realitate!

Acesta i se păru lui Bruno un raţionament foarte corect, aşa că rezistă tentaţiei de a mai striga „au”. Când Pavel termină de aplicat unguentul verde, luă un bandaj din trusa de prim ajutor şi-l lipi pe rană.

— Iată, zise el, acum e mai bine, nu-i aşa?

Bruno dădu din cap şi se simţi cam ruşinat că nu s-a comportat atât de curajos pe cât ar fi vrut.

— Mulţumesc, zise el.

— Cu multă plăcere, rosti Pavel. Acum trebuie să stai pe scaun câteva minute, înainte de a începe să mergi din nou, bine? Lasă rana să se liniştească. Şi astăzi să nu te mai apropii de leagănul ăla.

Bruno dădu din cap şi-şi ţinu piciorul întins pe scaun în timp ce Pavel se duse la chiuvetă şi-şi spălă cu grijă mâinile, curăţindu-le chiar şi pe sub unghii cu o perie de sârmă, înainte de a le usca şi a se înapoia la cartofi.

— Ai să-i spui mamei ce s-a întâmplat? îl chestionă Bruno, care petrecuse ultimele câteva minute întrebându-se dacă din cauza accidentului va fi privit ca un erou sau ca un prost, pentru că îşi construise o capcană atât de periculoasă.

— Eu cred că o să vadă ea însăşi, răspunse Pavel, care luă nişte morcovi de pe masă şi se aşeză jos vizavi de Bruno începând să-i cureţe pe un ziar vechi.

— Da, aşa presupun şi eu, răspunse Bruno. Probabil că va dori să mă ducă la doctor.

— Eu nu cred, spuse Pavel liniştit.

— Nu se ştie niciodată, zise Bruno, care nu voia ca accidentul lui să fie trecut aşa uşor cu vederea (la urma urmei, era cel mai emoţionant lucru care i se întâmplase de când sosise aici). S-ar putea să fie mai rău decât pare!

— Nu e, comentă Pavel, care de-abia asculta ce-i spunea Bruno, morcovii reţinându-i atenţia mai mult.

— Ei bine, dar cum poţi să ştii tu asta? întrebă repede Bruno iritat, în ciuda faptului că acesta era de fapt omul care venise şi-l ridicase de pe pământ