Pavel se opri o clipă din curăţatul morcovilor şi se uită la Bruno peste masă, cu capul mult aplecat, dar privindu-l totuşi, ca şi cum se întreba ce să răspundă la o astfel de întrebare. Oftă şi păru că se gândeşte profund înainte de a-i răspunde:

— Ba da, sunt.

Bruno îl privi fix, surprins. Aşa ceva i se părea total lipsit de sens.

— Dar eşti chelner, zise el încet. Şi cureţi zarzavat pentru cină. Cum poţi să fii şi doctor?

— Tinere, zise Pavel (şi Bruno aprecie faptul că avu amabilitatea de a-i spune „tinere” în loc de „omuleţule”, cum îi spunea locotenentul Kotler). În mod categoric, sunt doctor. Doar pentru că cineva priveşte noaptea cerul, nu înseamnă că e astronaut, ştii doar.

Bruno nu înţelese ce voia să spună Pavel, dar ceva îl făcu să-l privească pentru prima oară cu mai multă atenţie. Era un bărbat scund şi foarte slab, cu degete lungi şi trăsături ascuţite. E mai bătrân decât tata, dar mai tânăr decât bunicul, ceea ce înseamnă totuşi că e destul de bătrân şi, deşi Bruno nu-l cunoscuse înainte de a veni la Out-With, ceva în legătură cu faţa lui îl făcea să creadă că în trecut purtase barbă.

Acum nu.

— Nu înţeleg, zise Bruno, dorind să primească amănunte. Dacă eşti doctor, de ce serveşti la masă? De ce nu lucrezi undeva într-un spital?

Pavel ezită un lung moment înainte de a răspunde şi Bruno nu mai rosti niciun cuvânt. Nu era sigur de ce, dar simţea că cel mai politicos lucru pe care trebuia să-l facă era să aştepte până ce Pavel va fi gata să vorbească.

— Înainte de a veni aici, am practicat medicina, rosti el în sfârşit.

— Ai practicat? întrebă Bruno, care nu era familiarizat cu acest cuvânt. Atunci înseamnă că nu erai foarte bun?

Pavel zâmbi.

— Eram chiar foarte bun, răspunse el. Vezi tu, întotdeauna am vrut să fiu medic. De pe vremea când eram un băieţel. De pe vremea când eram de vârsta ta.

— Eu vreau să fiu explorator, zise repede Bruno.

— Îţi doresc noroc, îi ură Pavel.

— Mulţumesc.

— Şi ai descoperit ceva?

— Acasă la Berlin erau multe de explorat, îşi aminti Bruno. Dar acolo era o casă mare, mai mare decât ai putea să-ţi imaginezi, aşa că erau o mulţime de locuri de explorat. Aici nu e la fel.

— Nimic nu e la fel aici, fu de acord Pavel.

— Când ai venit la Out-With? întrebă Bruno.

Pavel puse morcovul şi cuţitul de curăţat jos şi reflectă câteva secunde.

— Cred că sunt aici dintotdeauna, zise el în final, cu voce scăzută.

— Ai crescut aici?

— Nu, răspunse Pavel, dând din cap. Nu, nu aici.

— Dar tocmai ai spus…

Înainte de a continua, afară se auzi vocea mamei. Imediat, Pavel sări de unde stătea şi se întoarse la chiuveta cu morcovi şi la cuţit şi la ziarul plin de coji şi îi întoarse spatele lui Bruno, aplecându-şi şi mai mult capul şi nemaiscoţând nicio vorbă.

— Ce naiba ţi s-a întâmplat? întrebă mama când intră în bucătărie. Apoi se aplecă pentru a examina pansamentul care acoperea rana lui Bruno.

— Am făcut un leagăn şi apoi am căzut din el, explică Bruno. Leagănul m-a lovit în cap şi aproape am leşinat, dar Pavel a ieşit şi m-a ridicat, şi m-a curăţat şi mi-a pus un pansament, care m-a usturat foarte tare, dar n-am plâns. N-am plâns deloc, nu-i aşa, Pavel?

Pavel se întoarse spre ei, foarte puţin şi cu tot trupul, dar nu ridică privirea.

— Rana a fost curăţată, spuse el liniştit, fără să răspundă întrebării lui Bruno. Nu trebuie să fiţi îngrijorată.

— Du-te în camera ta, Bruno, zise mama care părea foarte stânjenită.

— Dar…

— Nu sta la discuţii cu mine – du-te în camera ta! insistă ea, şi Bruno coborî de pe scaun, lăsându-şi toată greutatea pe ceea ce hotărâse să numească piciorul lui rău, astfel că-l duru puţin. Se întoarse şi părăsi încăperea, dar încă mai putu s-o audă pe mama spunându-i lui Pavel „mulţumesc”, exact când se îndrepta spre scări, ceea ce îl făcu pe Bruno fericit, deoarece era evident pentru oricine că, dacă n-ar fi fost Pavel, ar fi sângerat de moarte. Dar mai auzi ceva înainte de a urca scările, ultima vorbă a mamei adresată chelnerului care se declarase doctor: „Dacă întreabă Comandantul, îi vom spune că eu l-am pansat pe Bruno.”

Ceea ce acestuia i se păru un lucru grozav de egoist şi un fel al mamei de a profita de pe urma unui lucru pe care nu îl făcuse.

CAPITOLUL OPT De ce a plecat bunica ca o furtună

Cele două persoane din familie care-i lipseau cel mai mult lui Bruno erau bunicul şi bunica. Locuiau amândoi într-un apartament mic de lângă tarabele cu fructe şi legume şi, când Bruno se mută la Out-With, bunicul avea aproximativ şaptezeci şi trei de ani, ceea ce, după părerea lui Bruno, îl făcea să fie cel mai bătrân om din lume. Într-o după-amiază, Bruno făcuse un calcul că, dacă ar trăi toată viaţa lui de până acum, iar şi iar de opt ori, ar fi fost cu un an mai tânăr decât bunicul.

Bunicul îşi petrecuse toată viaţa conducând un restaurant din centrul oraşului şi unul dintre angajaţii lui fusese tatăl prietenului lui Bruno, care lucra acolo ca bucătar-şef. Deşi bunicul nu mai gătea şi nici nu mai servea la mesele din restaurant, cea mai mare parte a zilelor şi-o petrecea acolo, stând la bar de vorbă cu clienţii în fiecare după-amiază, luând masa de seară şi rămânând acolo până la ora închiderii râzând cu prietenii lui.

Bunica nu părea bătrână, în comparaţie cu celelalte bunici ale băieţilor. De fapt, când află Bruno cât de bătrână era – şaizeci şi doi de ani – fu uluit. Îl întâlnise pe bunicul când era tânără, la unul dintre concertele ei, şi acesta reuşise să o convingă să se mărite cu el, în ciuda tuturor viciilor lui. Ea avea părul lung şi roşu, surprinzător de asemănător cu al nurorii ei, şi ochii verzi şi susţinea că toate acestea erau din cauză că undeva în familia ei exista o urmă de sânge irlandez. Bruno ştia întotdeauna când o petrecere de