— Ce înseamnă asta? strigă ea, ţinându-şi o mână la piept, ca şi cum însăşi ideea îi tăia respiraţia. Doriţi un cântec anume? Pentru că s-ar putea să nu-l ştiu. Mi-e teamă, tinere, că zilele când cântam eu au rămas mult în urmă.

— Cântă! Cântă! striga toată lumea care participa la petrecere şi după o pauză corespunzătoare – uneori lungă cam de zece-douăsprezece secunde – se întorcea în sfârşit spre tânărul de la pian şi spunea cu o voce repezită şi plină de umor:

— La vie en rose, Mi bemol, te rog. Şi încearcă să ţii pasul cu modificările.

Petrecerile de acasă de la Bruno erau întotdeauna dominate de cântecul bunicii, care dintr-un anumit motiv păreau mereu să coincidă cu momentul în care mama pleca din locul de desfăşurare a petrecerii şi se ducea la bucătărie, urmată de unele dintre prietenele ei. Tata rămânea întotdeauna să asculte, şi Bruno la fel, deoarece nu exista nimic care să-i placă mai mult decât să o audă pe bunica cum îşi dădea drumul la voce în toată amploarea ei şi cum smulgea aplauzele oaspeţilor când termina. În plus, La vie en rose îl înfiora şi făcea să i se ridice părul pe ceafă.

Bunicii îi plăcea să creadă că Bruno sau Gretel vor urca la rândul lor pe scenă şi de fiecare Crăciun şi de fiecare petrecere aniversară inventa o mică scenetă pentru ei trei, pe care o jucau în faţa mamei, a tatălui şi a bunicului. Scria ea însăşi textul şi, după cum considera Bruno, întotdeauna îşi rezerva cele mai bune replici, deşi lui nu-i păsa prea mult. De obicei, exista şi un cântec.

— E cântecul pe care l-aţi dorit? întreba ea mai întâi – şi acesta era momentul când Bruno făcea o scamatorie şi Gretel dansa.

Sceneta se termina întotdeauna cu Bruno, care recita un lung poem al unuia dintre Marii Poeţi, cuvinte pe care le găsea foarte greu de înţeles, dar care, într-un fel, sunau din ce în ce mai frumos pe măsură ce le recita.

Asta însă nu era partea cea mai grozavă a acestor mici producţii. Cea mai grozavă parte era că bunica făcea costumele, atât pentru Bruno, cât şi pentru Gretel. Indiferent ce rol juca, indiferent câte replici avea în comparaţie cu ale surorii sau ale bunicii, Bruno era întotdeauna costumat adecvat, ca un prinţ, sau ca un şeic arab, sau o dată chiar ca un gladiator roman. Uneori purta coroană, şi, când nu avea coroană, existau suliţe. Şi, când nu existau nici suliţe, erau bice sau turbane. Nimeni nu ştia niciodată cu ce va apărea bunica data următoare, dar, cu o săptămână înainte de Crăciun, Bruno şi Gretel erau convocaţi zilnic acasă la ea, pentru repetiţii.

Însă ultima scenetă jucată de ei se terminase într-un mod dezastruos şi Bruno încă îşi mai amintea cu tristeţe episodul, deşi nu era sigur ce se întâmplase şi de ce se dezlănţuise cearta.

Cu o săptămână înainte, casa fusese cuprinsă de o mare agitaţie, stârnită de faptul că acum Maria, bucătarul şi Lars majordomul îi spuneau tatei „Comandante”, ca şi toţi soldaţii care veneau şi plecau de acolo, folosind casa – după cum observase Bruno – ca şi cum era a lor personală, nu a lor. Săptămâni întregi fusese mare fierbere. Mai întâi au venit la cină Fury şi frumoasa femeie blondă, ceea ce adusese întreaga casă în impas, apoi a fost treaba cea nouă cu numirea tatălui „Comandante”. Mama îi spusese lui Bruno să se duca să-l felicite pe tata şi el o făcu, deşi dacă era să fie sincer cu el însuşi (ceea ce întotdeauna încercase să fie), nu era prea sigur de ce îl felicita.

În ziua de Crăciun, tata îşi pusese uniforma lui nou-nouţă, cea scrobită şi călcată pe care acum o purta în fiecare zi, şi când apăru cu ea, toată familia aplaudase. Într-adevăr, era ceva special. În comparaţie cu ceilalţi soldaţi, care intrau şi ieşeau din casă, el era cu totul altfel şi parcă toţi îl respectau mai mult decât până acum. Mama se îndreptase spre el şi îl sărutase pe obraz şi îşi plimbase mâna pe pieptul lui, remarcând cât de fină i se părea stofa. Bruno fusese şi el deosebit de impresionat de toate decoraţiile de pe uniformă şi i se permisese să-şi pună chipiul pe cap un foarte scurt moment, cu condiţia ca mâinile să-i fie curate.

Bunicul fusese foarte mândru de fiul lui când îl văzuse în noua uniformă, doar bunica nu era deloc impresionată. După ce se servise cina şi după ce ea şi Gretel şi Bruno îşi jucaseră sceneta, bunica se aşezase tristă pe unul dintre fotolii şi îl privise pe tata dând din cap, ca şi cum el constituia pentru ea o uriaşă dezamăgire.

— Mă întreb – unde am greşit oare cu tine, Ralf? întrebase ea. Mă întreb dacă toate piesele pe care le-am jucat cu tine când erai mic nu te-au făcut cumva să ajungi aici. Îmbrăcat ca o paiaţă.

— Ei, mamă, răspunsese tata cu voce tolerantă. Ştii bine că nu e momentul.

— Îmbrăcat în uniforma aia, continuase ea, ca şi cum asta ar face din tine ceva special. Nici măcar nu-ţi pasă ce înseamnă în realitate. Ce simbolizează ea!

— Nathalie, am mai discutat despre asta şi înainte, intervenise bunicul, deşi toată lumea ştia că atunci când bunica avea ceva de spus, găsea întotdeauna cuvintele potrivite, indiferent cât de nepopulară devenea.

— Tu ai discutat, Matthias, răspunsese bunica. Eu n-am fost decât un perete gol căruia i te adresai. Ca de obicei.

— Mamă, asta e o petrecere, intervenise tata suspinând. Şi e Crăciunul. Hai să nu stricăm atmosfera.

— Îmi amintesc când a început Marele Război, zise bunicul mândru, privind în foc şi dând din cap. Îmi amintesc că ai venit acasă să ne spui că te-ai înrolat şi eram sigur că nu-ţi va face decât rău.

— Şi chiar i-a făcut, Matthias, insistase bunica. Uită-te la el, ai dovada.

— Şi acum uită-te la tine, continuase bunicul, ignorând-o. Mă simt atât