de mândru să te văd promovat într-o poziţie cu atâta responsabilitate! Să-ţi ajuţi astfel ţara să-şi recapete onoarea, după toate daunele mari ce i s-au adus. Represalii, în sus şi-n jos!

— O, îţi dai seama ce vorbeşti? ţipase bunica. Mă întreb, care dintre voi doi e mai nebun?

— Dar, Nathalie, intervenise mama, încercând să calmeze lucrurile, nu ai impresia că Ralf arată foarte frumos în noua lui uniformă?

— Frumos? întrebase bunica, aplecându-se înainte şi privindu-şi fix nora, ca şi cum aceasta îşi pierduse minţile. Frumos, ai spus? Nebuno! Asta ai tu impresia că e important pe lume? Să arăţi frumos?

— Eu arăt frumos în costumul meu de maestru de manej? întrebase şi Bruno, pentru că asta îmbrăcase el pentru petrecerea din noaptea aceea – o uniformă roşu cu negru ca a unui circar – şi era foarte mândru de el însuşi.

Dar imediat ce vorbise regretase că o făcuse, pentru că toţi adulţii îşi întorseseră privirea în direcţia lui şi a lui Gretel, ca şi cum uitaseră cu desăvârşire că se aflau şi ei acolo.

— Sus, copii, zisese repede mama. Plecaţi în camerele voastre.

— Dar nu vrem, protestase Gretel. Nu am putea să ne jucăm aici jos?

— Nu, copii, insistase ea. Duceţi-vă sus şi închideţi uşile după voi.

— Oricum, asta e tot ce vă interesează pe voi soldaţii, zisese bunica, ignorându-i cu desăvârşire pe copii. Să arătaţi frumoşi în uniformele voastre. Să vă puneţi uniforma şi să faceţi lucrurile acelea oribile, îngrozitoare, pe care le faceţi. Mă faci să-mi fie ruşine. Dar pe mine însămi mă acuz, Ralf, nu pe tine.

— Copii, plecaţi imediat! repetase mama, bătând din palme, aşa că ei nu mai avuseseră de ales, se ridicaseră şi plecaseră.

Dar în loc să meargă direct în camerele lor, închiseseră uşa şi se aşezaseră pe trepte, încercând să audă ce vorbeau cei mari acolo jos. Vocea mamei şi cea a tatălui erau înăbuşite şi greu de înţeles, a bunicului nu putea fi auzită deloc, iar a bunicii era surprinzător de neclară. În sfârşit, după câteva minute, uşa se deschisese brusc şi Gretel şi Bruno se repeziseră în sus pe scări, în timp ce bunica îşi lua mantoul de pe cuierul din hol.

— Mi-e ruşine! strigase ea înainte de a ieşi. Ca fiul meu să fie…

— Patriot, strigase tata, care probabil că nu învăţase niciodată regula că nu trebuie să-ţi întrerupi mama.

— Într-adevăr, patriot! continuase ea să strige. Şi oamenii ăia care au cinat în casa asta! De ce? Pur şi simplu îmi vine să vărs. Şi tu, în această uniformă mă faci să-mi doresc să-mi scot ochii! mai adăugase ea, înainte de a ieşi ca o furtună din casă, izbind uşa în urma ei.

După toate acestea, Bruno nu o mai văzuse prea des pe bunica şi nu avusese nici ocazia de a-i spune la revedere, înainte de a se muta la Out-With, dar îi lipsea foarte mult, astfel încât hotărî să-i scrie o scrisoare.

În ziua aceea, luă un toc şi hârtie şi îi scrise cât de nefericit era acolo şi cât de mult ar fi dorit să fie acasă, la Berlin. Îi povesti despre casă şi gradină, şi despre banca cu plăcuţa de pe ea şi despre gardul înalt şi stâlpii de telegraf din lemn şi spiralele de sârmă ghimpată şi terenul îngrozitor din spatele lor, şi barăcile şi clădirile mici şi coşurile fumegânde şi soldaţii, dar cel mai mult îi povesti despre oamenii care locuiau acolo şi despre pijamalele şi bonetele lor în dungi şi apoi îi spuse cât de mult îi lipsea ea şi semnă scrisoarea „nepotul tău iubitor, Bruno”.

 

 

CAPITOLUL NOUĂ Bruno îşi aminteşte că îi plăceau explorările

 

O bună perioadă de timp de când se aflau la Out-With nu se produse nicio schimbare.

Bruno continua să se certe cu Gretel, care era şi mai neprietenoasă de câte ori se afla în toane rele, ceea ce era mult prea des, pentru că era un Caz fără Speranţă.

Şi tot mai dorea să se întoarcă acasă la Berlin, deşi amintirile de acolo începuseră să se estompeze şi, fără să-şi dea seama, treceau săptămâni întregi fără să se mai gândească să trimită o nouă scrisoare bunicului sau bunicii, ca să nu mai vorbim de a se aşeza şi a scrie.

Soldaţii continuau să vină şi să plece zilnic, ţinând şedinţe în biroul tatălui, birou tot interzis în permanenţă şi fără excepţie. Locotenentul Kotler continua să bântuie pe acolo cu cizmele lui negre, de parcă nimeni nu era mai important pe lume decât el şi, când nu se afla cu tata, stătea de vorbă în drum cu Gretel, care râdea isteric şi-şi răsucea părul pe degete sau şuşotea singur în cameră cu mama.

Servitorii tot mai veneau şi spălau, uscau, găteau, curăţau, serveau şi aruncau ce nu era necesar, ţinând gura închisă dacă nu li se vorbea. Maria continua să-şi petreacă majoritatea timpului făcând ordine în lucruri şi asigurându-se că fiecare articol de îmbrăcăminte nefolosit în mod curent de Bruno să fie împăturit frumos în şifonier. Şi Pavel continua să vină în fiecare după-amiază, să cureţe cartofi şi morcovi, apoi îşi îmbrăca jiletca albă şi servea cina (din când în când, Bruno îl surprindea aruncându-şi ochii spre genunchiul lui, unde se mai vedea încă o mică cicatrice de la accidentul de la leagăn, dar în afară de asta nu îşi mai vorbiră niciodată).

Apoi lucrurile se schimbară. Tata hotărâse că era timpul ca cei doi copii să-şi reia studiile şi, deşi lui Bruno i se părea ridicol ca şcoala să aibă doar doi elevi, atât mama, cât şi tata au fost de acord că zilnic trebuia să vină un profesor particular, care să le ocupe dimineţile şi după-amiezile cu lecţii. Câteva zile mai târziu, un bărbat cu numele de Herr Liszt sosi cu maşina duduind şi zguduindu-şi oasele pe drumul de acces şi astfel începu şcoala. Herr Liszt era un mister pentru Bruno. Deşi cea mai mare parte a timpului era destul de prietenos, neridicând niciodată mâna la el cum făcuse fostul învăţător de la Berlin, ceva în ochii lui îl făcea pe Bruno să simtă