Lui Herr Listz îi plăceau în mod deosebit istoria şi geografia, în timp ce Bruno prefera artele şi lectura.

— Materiile acestea nu-ţi sunt de niciun folos, insista profesorul. O cât de mică înţelegere a ştiinţelor sociale e mult mai importantă zilele acestea şi la vârsta ta.

— Bunica ne-a permis întotdeauna să jucăm în piese, când eram la Berlin, afirmă Bruno.

— Bunica ta nu era profesoara voastră, nu-i aşa? întrebă Herr Liszt. Era doar bunica voastră. Eu sunt aici profesor, aşa că vei studia obiectele despre care spun eu că sunt importante şi nu doar ceea ce-ţi place ţie.

— Dar cărţile nu sunt importante? întrebă Bruno.

— Cărţile despre lucruri care contează în lume, da, explică Herr Listz. Dar nu cărţi de poveşti. Nu cărţi despre lucruri care nu s-au întâmplat niciodată. Cât de multe ştii tu despre istoria voastră, tinere? (Spre lauda sa, Herr Listz i se adresa lui Bruno cu „tinere”, ca şi Pavel, spre deosebire de locotenentul Kotler.)

— Ei bine, ştiu că m-am născut pe 15 aprilie, 1934, zise Bruno.

— Nu despre istoria ta e vorba, îl întrerupse Herr Liszt. Nu despre istoria ta personală. Ci despre cine eşti, de unde vii. Tradiţia familiei tale. Patria, Vaterland-ul{2}.

Bruno se încruntă, reflectând. Nu era sigur dacă tata avea vreun teren, deoarece, deşi casa din Berlin era un cămin mare şi confortabil, în jurul ei nu era prea mult spaţiu pentru grădină. Şi era destul de mare ca să-şi dea seama că Out-With nu le aparţinea, cu tot terenul care exista acolo.

— Nu ştiu prea multe, răspunse el, în sfârşit. Deşi ştiu câte ceva despre Evul Mediu. Îmi plac istoriile cu cavaleri, aventuri şi explorări.

Herr Liszt scoase un şuierat printre dinţi şi scutură capul furios.

— Atunci chiar de asta mă aflu aici, să schimb totul, rosti cu voce sinistră. Să-ţi scot din cap cărţile de poveşti şi să te învăţ mai multe despre locul căruia îi aparţii. Despre marile nedreptăţi ce ţi s-au făcut.

Bruno dădu din cap şi se simţi destul de încântat, dându-şi seama că, până la urmă, i se va explica de ce au fost forţaţi toţi să-şi părăsească căminul confortabil şi să vină în acest loc oribil, căci aceasta era cea mai mare nedreptate care i se făcuse vreodată, în scurta lui viaţă.

Câteva zile mai târziu, singur în cameră, Bruno începu să se gândească la tot ce-i plăcuse să facă acasă şi nu mai putuse să facă de când venise la Out-With. Cea mai mare parte dintre acţiuni erau imposibil de pus în practică, pentru că nu avea niciun prieten cu care să se joace, iar Gretel nu se jucase niciodată cu el. Exista însă ceva ce putea să facă şi singur şi făcuse tot timpul cât se aflase la Berlin: explorase.

— Când eram copil, îşi spuse Bruno, de obicei îmi plăcea să explorez. Şi asta la Berlin, unde cunoşteam toate cotloanele şi puteam să găsesc orice voiam cu ochii închişi. Aici însă n-am făcut încă nicio explorare. Poate că ar fi timpul să încep.

Şi astfel, înainte de a-şi schimba hotărârea, Bruno sări jos din pat şi începu să răscolească prin şifonier după un palton şi o pereche de ghete vechi – genul de îmbrăcăminte care, considera el, ar putea fi îmbrăcată de un explorator adevărat – şi fu gata de plecare.

În casă nu avea ce să exploreze. Nu semăna cu casa din Berlin, unde îşi amintea vag că existau sute de unghere, nişe, cămăruţe ciudate, să nu mai vorbim de etajul cinci dacă socoteai şi pivniţa, şi cămăruţa de la mansardă, cu fereastra de la care puteai să te uiţi afară, dacă te ridicai în vârful picioarelor. Nu, asta era o casă îngrozitoare pentru explorat. Dacă era ceva de făcut, nu se putea face decât afară.

De luni bune, Bruno tot privea pe fereastra dormitorului său grădina şi banca cu plăcuţa de pe ea, gardul înalt, stâlpii de telegraf din lemn şi toate celelalte despre care îi scrisese bunicii în recenta lui scrisoare. Şi cu toate că se uitase adesea la oamenii aceia foarte diferiţi în pijamalele lor în dungi, nu reuşise să afle cine erau şi ce făceau ei în acel loc. Ca şi cum acolo se afla alt oraş, cu oameni care locuiau şi munceau împreună, pe lângă casele în care locuiau. Dar oare erau chiar atât de diferiţi? Oamenii din lagăr purtau aceeaşi îmbrăcăminte, pijamale şi bonete de pânză în dungi; oamenii care se învârteau prin casa lor (cu excepţia mamei, a lui Gretel şi a lui) purtau uniforme de calităţi diferite şi decoraţii, şi chipie, şi căşti, şi banderole roşii aprins cu negru pe braţ şi arme şi păreau teribil de ţepeni întotdeauna, şi nimeni nu trebuia să creadă altceva. Care era exact diferenţa dintre ei? se întreba el. Şi cine hotăra cine se îmbrăca în pijamale în dungi şi cine cu uniforme?

Desigur, uneori cele două grupuri se amestecau, îi văzuse adesea dincolo pe oamenii din partea lui de gard şi, când se uita mai bine, era clar că ei deţineau comanda. Oamenii în pijamale săreau în sus de fiecare dată când se apropiau soldaţii şi uneori cădeau la pământ, iar uneori nici măcar nu se mai ridicau, trebuind să fie târâţi de acolo. „E nostim că nu m-am întrebat niciodată ce e cu oamenii aceia”, gândi Bruno. Şi este nostim că soldaţii se duc mereu acolo – îl văzuse chiar şi pe tata de nenumărate ori – dar niciunul dintre oamenii aceia nu fusese invitat să le întoarcă vizita şi să vină aici.

Uneori – nu foarte des, doar uneori – unii dintre soldaţi rămâneau la cină şi cu aceste ocazii se serveau multe băuturi spumoase, dar în clipa în care Gretel şi Bruno băgau în gură ultima îmbucătură, erau trimişi în camerele lor, după care jos se dezlănţuiau o groază de zgomote şi nişte cântece oribile. În mod evident, tata şi mama se distrau în compania soldaţilor – putea să afirme Bruno. Dar nu invitaseră niciodată la cină pe vreunul dintre oamenii