Părăsind casa, Bruno ocoli prin spate şi se uită la fereastra dormitorului său, care parcă nu mai era chiar atât de înaltă. Probabil că ai putea să sari de acolo, fără să-ţi provoci prea mult rău, judecă el, deşi nu-şi putea imagina de ce ar fi încercat o faptă atât de nebunească. Poate doar dacă ar lua foc casa şi ar rămâne prins înăuntru, dar chiar şi atunci acţiunea părea destul de riscantă.

Se uită spre dreapta cât de departe putu să vadă; în lumina soarelui părea că gardul înalt continua la nesfârşit, ceea ce-l încânta, deoarece însemna că neştiind ce se află acolo putea să meargă să descopere; la urma urmei, asta însemna să explorezi (exista şi ceva bun în ce le predase Herr Liszt la lecţiile de istorie: despre oameni precum Christofor Columb şi Amerigo Vespucci; oameni cu o istorie şi o viaţă atât de aventuroasă şi de interesantă, care nu făceau decât să întărească în mintea lui Bruno dorinţa de a fi la fel ca ei, când va creşte mare).

Înainte de a se îndrepta într-acolo, mai era totuşi ceva de cercetat, şi anume, banca. În toate aceste luni în care privise de la distanţă plăcuţa, îi spusese „banca cu plăcuţă”; totuşi nu avea idee ce scria pe ea. Privind în stânga şi-n dreapta, pentru a se asigura că nu vine nimeni, alergă la ea şi se ghemui alături pentru a citi. Era o placă mică de bronz şi Bruno citi în surdină, doar pentru el:

„Ridicată cu ocazia inaugurării”. Ezită. „Lagărului Out-With, continuă el împiedicându-se ca de obicei când îi rostea numele, iunie 1940”.

Întinse mâna şi o atinse o clipă; bronzul era foarte rece, aşa că-şi retrase repede degetele şi trase adânc aer în piept, înainte de a începe călătoria. Singurul lucru la care Bruno încerca să nu se gândească era că i se spusese de nenumărate ori, atât de mama, cât şi de tata, că nu avea voie să meargă în direcţia aceea, că nu avea voie să meargă nicăieri în apropierea gardului sau a taberei şi, mai ales, la Out-With îi era interzisă orice explorare.

Fără excepţie.

CAPITOLUL ZECE Punctul care deveni o Pată, care deveni un Strop, care deveni o Siluetă, care deveni un Băiat

Mersul de-a lungul gardului îi luă lui Bruno mai mult decât se aşteptase; părea că se întinde din ce în ce mai departe, o groază de kilometri. Merse şi merse, şi, când privea în urmă, casa în care locuia devenea din ce în ce mai mică, până când dispăru cu totul din vedere. În tot acest timp, nu văzu pe nimeni aproape de gard; şi nici nu găsi porţi care să-i permită să intre înăuntru, astfel că deveni disperat că explorarea avea să fie un eşec total. De fapt, cu toate că gardul continua cât vedeai cu ochii, barăcile şi clădirile şi fuioarele de fum dispăruseră departe în urmă, iar gardul părea că nu-l mai desparte acum de nimic, decât de un teren pustiu.

După ce merse aproape o oră şi începuse să-i fie foame, se gândi că poate făcuse suficientă explorare pentru o singură zi şi ar fi mai bine să se întoarcă. Dar, chiar în acel moment, în depărtare văzu un punct şi îşi miji ochii, pentru a vedea ce e. Bruno îşi aminti o carte pe care o citise, în care un om se rătăcise în deşert şi, pentru că nu avusese nici alimente şi nici apă timp de mai multe zile, începuse să-şi imagineze că vede restaurante minunate şi fântâni uriaşe, dar când încercă să mănânce sau să bea, acestea dispăreau în neant, el rămânând doar cu pumnii plini de nisip. Se întrebă dacă nu aceasta se întâmpla şi cu el, acum.

Însă, în timp ce reflecta astfel, picioarele îl duseră pas cu pas din ce în ce mai aproape de punctul din depărtare, care între timp devenise o pată, apoi se transformă într-un strop. Şi în curând după aceea, stropul deveni o siluetă. După care, când Bruno se apropie şi mai mult, văzu că nu era nici punct, nici pată, nici strop, nici siluetă, ci o făptură.

De fapt, era un băiat.

Bruno citise destule cărţi despre exploratori, pentru a şti că nimeni nu poate fi niciodată sigur de ceea ce va găsi. De cele mai multe ori, exploratorii dădeau peste ceva interesant, care era pur şi simplu acolo, ocupându-se de treburile proprii şi aşteptând să fie descoperit (ca America). Altă dată exploratorii descopereau ceva ce ar fi fost, probabil, mai bine să fie lăsat în pace (ca un şoarece mort în spatele unui dulap).

Băiatul aparţinea primei categorii. Era doar acolo, ocupându-se de treburile lui şi aşteptând să fie descoperit.

Când văzu că punctul devenise pată, care devenise strop, care devenise o siluetă, care devenise un băiat, Bruno încetini pasul. Deşi îi despărţea gardul, ştia că nu poţi să fii niciodată suficient de grijuliu cu străinii şi întotdeauna e bine să te apropii de ei cu prudenţă. Aşa că merse mai departe şi, nu după mult timp, ajunseră faţă în faţă.

— Bună, salută Bruno.

— Bună, răspunse băiatul.

Acesta era mai mic decât Bruno şi se aşezase pe pământ cu o expresie amărâtă. Era îmbrăcat cu aceleaşi pijamale în dungi, cum purtau toţi oamenii de pe partea aceea a gardului, şi pe cap avea o bonetă de pânză tot în dungi. Nu purta niciun fel de încălţăminte sau şosete şi avea picioarele murdare.

Pe braţ se vedea o banderolă cu o stea pe ea.

La început, când Bruno se apropie de băiat, acesta şedea pe pământ cu picioarele încrucişate, privind fix ţărâna din faţa lui. După o clipă însă, ridică ochii şi Bruno îi văzu faţa. Era o faţă de-a dreptul ciudată. Pielea era de culoare cenuşie, dar nu semăna cu niciun cenuşiu pe care îl văzuse Bruno vreodată. Avea ochi foarte mari de culoarea caramelelor cu cacao; albul lor era foarte alb şi când băiatul se uită la el, tot ce putu să vadă Bruno fu o pereche de ochi enormi şi trişti.

Bruno era sigur că nu văzuse