niciodată în viaţa lui un băiat mai slab şi mai trist, aşa că hotărî că ar fi mai bine să-i vorbească.

— Explorez, îl informă el.

— Da?!? zise băieţelul.

— Da. Cam de două ore.

La drept vorbind, nu era chiar adevărat. Bruno explora doar de puţin peste o oră, dar nu credea că ar fi un lucru prea rău dacă exagera puţin. Nu semăna cu o minciună pe care o spui pentru a părea mai aventuros decât în realitate.

— Şi ai descoperit ceva? întrebă băiatul.

— Foarte puţin.

— Adică nimic?

— Ei bine, te-am găsit pe tine, zise Bruno după o clipă.

Se uită la băiat şi îi trecu prin minte să-l întrebe de ce e atât de trist, dar ezită, pentru că i se păru că putea să pară grosolan. Ştia că uneori, oamenii trişti nu voiau să fie întrebaţi în legătură cu asta; iar alteori ofereau ei singuri explicaţia şi câteodată nici nu se mai opreau, vorbind despre asta luni întregi. În cazul de faţă, Bruno consideră că trebuie să aştepte. Descoperise ceva în timpul explorării şi acum, pentru că în sfârşit putea să vorbească cu unul dintre oamenii din partea cealaltă a gardului, i se părea o idee bună să profite de ocazie.

Se aşeză pe jos, pe partea lui de gard, şi îşi încrucişă picioarele întocmai ca băieţelul acela, regretând că nu adusese cu el nişte ciocolată sau poate un pateu, pe care să le împartă.

— Locuiesc în casa de pe partea aceasta a gardului, zise Bruno.

— Adevărat? Am văzut odată casa, de la distanţă, dar nu te-am văzut şi pe tine.

— Camera mea e la primul etaj, explică Bruno. De acolo pot să văd exact peste gard. Apropo, mă numesc Bruno.

— Eu sunt Shmuel, zise băieţelul.

Bruno se încruntă, nesigur dacă a auzit bine.

— Cum ai spus că te cheamă? întrebă el.

— Shmuel, repetă băieţelul, ca şi cum ar fi fost lucrul cel mai normal din lume. Numele tău care ai spus că e?

— Bruno, răspunse el.

— N-am auzit niciodată un astfel de nume, zise Shmuel.

— Nici eu n-am auzit numele tău, niciodată, zise Bruno. Shmuel! se gândi puţin. Shmuel, repetă el. Îmi place cum sună când îl pronunţ. Sună ca un şuierat de vânt.

— Bruno, zise Shmuel dând din cap încântat. Da, cred că şi mie îmi place numele tău. Sună ca atunci când cineva îşi masează braţele pentru a se încălzi.

— N-am întâlnit niciodată pe cineva cu numele Shmuel, rosti Bruno.

— Există duzini de Shmueli de partea aceasta a gardului, comentă băieţelul. Probabil sute. Aş vrea să am un nume numai al meu.

— Eu n-am întâlnit niciodată pe nimeni cu numele Bruno, sublinie acesta. În afară de mine, desigur. Cred că sunt singurul.

— Atunci eşti norocos, zise Shmuel.

— Presupun că da. Câţi ani ai? întrebă apoi Bruno.

Shmuel se gândi şi îşi privi degetele, mişcându-le în aer, de parcă încercă să socotească.

— Am nouă ani, răspunse el. Ziua în care m-am născut a fost 15 aprilie 1934.

Ochii lui Bruno se făcură mari şi gura lui schiţă un „O”!

— Nu-mi vine să cred, zise el.

— De ce nu? întrebă Shmuel.

Bruno clătină repede din cap.

— Nu înseamnă că nu te cred pe tine. Doar că sunt surprins, asta e tot. Deoarece şi ziua în care m-am născut eu e tot 15 aprilie 1934. Ne-am născut amândoi în aceeaşi zi.

Shmuel căzu pe gânduri.

— Aşa că şi tu ai nouă ani, comentă el.

— Da. Nu e ciudat?

— Foarte ciudat, răspunse Shmuel. Pentru că sunt duzini de Shmueli de partea aceasta a gardului, dar nu cred să fi întâlnit vreodată pe cineva născut în aceeaşi zi cu mine.

— Suntem ca nişte gemeni, comentă Bruno.

— Cam aşa ceva, fu de acord Shmuel.

Deodată, Bruno se simţi foarte fericit. În minte îi apărură imaginile lui Karl şi a lui Daniel şi a lui Martin, cei trei cei mai buni prieteni ai lui pe viaţă şi îşi aminti ce mult se distraseră împreună la Berlin, înţelegând totodată cât de singur fusese la Out-With.

— Ai mulţi prieteni? întrebă Bruno, aplecându-şi puţin capul într-o parte, în timp ce aştepta răspunsul.

— O, da, zise Shmuel. Ei bine, un fel de prieteni.

Bruno se încruntă. Sperase ca Shmuel să-i spună că nu are, ceea ce ar fi făcut să mai aibă ceva în comun.

— Prieteni apropiaţi? mai întrebă el.

— Hm, nu foarte apropiaţi, răspunse Shmuel. Dar, de partea aceasta a gardului, sunt o mulţime ca noi – băieţi cam de vârsta noastră, vreau să spun. Şi ne certăm destul de des. Iată de ce am venit aici. Să fiu singur.

— E aşa nedrept, zise Bruno. Nu înţeleg de ce trebuie ca eu să fiu imobilizat aici, de partea aceasta a gardului, unde nu există nimeni căruia să-i vorbesc şi cu care să mă joc, iar tu ai duzini de prieteni, cu care probabil că te joci ore întregi, în fiecare zi. Va trebui să vorbesc cu tata despre asta.

— De unde vii? întrebă Shmuel, îngustându-şi ochii şi privindu-l curios pe Bruno.

— De la Berlin.

— Unde e asta?

Bruno deschise gura să răspundă, dar descoperi că nu era prea sigur.

— În Germania, desigur. Tu nu vii din Germania?

— Nu, eu sunt din Polonia, răspunse Shmuel.

Bruno se încruntă.

— Atunci de ce vorbeşti germana? întrebă el.

— Pentru că ai spus „bună” în germană. Aşa că am răspuns tot în germană. Tu poţi vorbi poloneza?

— Nu, răspunse Bruno, râzând nervos. Nu cunosc pe nimeni care să poată vorbi două limbi. Mai ales dintre cei de vârsta noastră.

— Mama e profesoară la şcoala mea; ea m-a învăţat germana, explică Shmuel. Vorbeşte şi franceza. Şi italiana. Şi engleza. E foarte deşteaptă. Eu nu vorbesc nici franceza, nici italiana, încă, dar mi-a spus că într-o zi mă va învăţa engleza, deoarece s-ar putea să am nevoie să o cunosc.

— Polonia, zise Bruno gânditor, cântărind cuvântul. Nu e la fel de grozavă ca Germania, nu-i aşa?

Shmuel se încruntă.

— De ce nu? întreba el.

— Ei bine, pentru că Germania e cea mai mare ţară, răspunse Bruno, amintindu-şi ceva ce-l auzise pe tatăl lui discutând de nenumărate ori cu bunicul. Suntem superiori.

Shmuel se uită la el, dar nu spuse nimic, şi Bruno simţi o dorinţă aprigă să schimbe subiectul, deoarece spunând această frază nu i se păruse ceva prea corect, iar ultimul lucru pe care-l dorea era ca Shmuel să creadă că e lipsit de amabilitate.

— Oricum, unde e Polonia? întrebă el după câteva clipe