sunt un om violent. Mi-a mirosit a vopsea proaspătă. Uşa nu dispunea de vizor, aşa că Barley n-avea de unde să ştie cine îl caută înainte de a deschide uşa. L-am auzit trăgând zăvorul. Uşa s-a deschis spre interior.

— Bună, Harry, spuse el.

— Bună, Barley, i-am răspuns eu. Purtam un costum uşor, de culoare închisă, albastru, şi nu gri. I-am spus: Bună, Barley, şi m-am aşteptat să zâmbească.

Slăbise, era mai dur şi se ţinea mai drept, ceea ce-l făcea să pară şi mai înalt, depăşindu-mă cu un cap. Eşti un etern voiajor, filosofai. Era ceea ce îmi repetase adeseori Hannah la început, sperând că vom învăţa amândoi să devenim aşa ceva. Vechile sale gesturi dezordonate dispăruseră. Disciplina spaţiilor mici îşi îndeplinise misiunea. Era îngrijit. Purta blugi şi o cămaşă veche de crichet, cu mânecile suflecate până la cot. Avea pete de vopsea albă pe antebraţe şi era mânjit pe frunte. Am văzut în spatele lui o scară de lemn şi un perete pe jumătate zugrăvit, iar în mijlocul camerei o grămada de cărţi şi de plăci de patefon, pe jumătate protejate cu o husă.

— Ai venit pentru o partidă de şah, Harry? mă întrebă el, fără să-mi zâmbească.

— Dacă aş putea să vorbesc puţin cu tine… i-am spus eu, aşa cum aş fi putut să-i spun lui Hannah sau tuturor acelora cărora le propuneam o jumătate de măsură.

— Oficial?

— Păi…

Ca şi cum nu m-ar fi auzit, mă examină cu o privire directă şi, fără să-şi cruţe timpul de care se pare că dispunea din belşug, mă examină aşa cum examinezi, presupun eu, un tovarăş de celulă sau un anchetator într-un univers unde regulile de politeţe elementară tind să fie neglijate.

Dar privirea sa nu exprima nici jenă, nici aroganţă, nici nervozitate. Părea, dimpotrivă, chiar mai limpede decât mi-o aminteam, ca şi cum s-ar fi fixat în permanenţă asupra acelor orizonturi îndepărtate către care aluneca din timp în timp.

— Am o poşircă de vin la gheaţă, dacă te mulţumeşti cu atât, spuse el şi se dădu înapoi ca să mă lase să trec, urmărindu-mă înainte de a închide şi de a pune zăvorul.

Dar tot nu zâmbea. Starea sa de spirit era un mister pentru mine. Mi-am dat seama că nu voi putea să-l înţeleg, dacă nu se hotăra să-mi vorbească. În alţi termeni, am înţeles despre el tot ce stătea în puterea mea de înţelegere. Restul era neant.

Scaunele erau acoperite cu huse. Le trase şi le împături, ca şi cum ar fi fost aşternutul său de pat. Foştii deţinuţi, am observat eu de-a lungul anilor, au nevoie de foarte mult timp ca să se dezbare de orgoliu.

— Ce vrei? mă întrebă el, turnând câte un pahar de vin pentru fiecare.

— Mi-au cerat să fac puţină curăţenie, am spus eu. Să obţin câteva răspunsuri şi asigurări din partea ta. Şi să-ţi dau altele în schimb. Mă pierdusem. Dacă putem să te ajutam cu ceva… am spus eu. Dacă ai nevoie de ceva… Ce-am putea conveni pentru viitor şi aşa mai departe.

— Am toate garanţiile de care am nevoie, mulţumesc, spuse el politicos, agăţându-se de singurul cuvânt care părea să-i fi reţinut interesul. Vor acţiona în propriul ritm. Am promis să-mi ţin gura. Zâmbi, în sfârşit. Ţi-am urmat sfatul, Harry. Am devenit amant de cursă lungă, ca şi tine.

— Am fost la Moscova, i-am spus, străduindu-mă din greu să reiau firul conversaţiei. M-am dus în diverse locuri, am văzut unele persoane, mi-am folosit propriul nume.

— Care-i acesta? întrebă el pe acelaşi ton politicos. Numele tău care e?

— Palfrey, răspunsei eu, omiţând particula „de”.

Zâmbi, fie de simpatie, fie de aprobare.

— Serviciul m-a trimis acolo să te caut. Neoficial, dar într-un fel oficial. Să-i întreb pe ruşi despre tine. Să aranjez puţin lucrurile. Ne-am gândit că era momentul să aflăm ce se întâmplase cu tine. Să vedem dacă putem fi de ajutor.

Şi să ne asigurăm că respectau regulile jocului, aş fi putut adăuga eu. Că nimeni de la Moscova nu va face valuri. Fără scurgeri de informaţii tâmpite sau tunuri de presă.

— Ţi-am spus ce s-a întâmplat cu mine, zise el.

— Vrei să spui, în scrisorile tale către Wicklow, Henziger şi alţii?

— Da.

— Ei bine, am înţeles, evident, că au fost scrise sub ameninţare sau poate chiar de către o altă mână. La fel cum s-a întâmplat cu scrisoarea bietului Goethe.

— Aiureli, spuse el. Le-am scris de bunăvoie, încercam să ajung la mesajul pe care trebuia să i-l transmit şi la conţinutul servietei de lângă mine.

— În ceea ce ne priveşte, ai acţionat foarte onorabil, i-am spus eu scoţând un dosar şi deschizându-l în poală. Toată lumea vorbeşte sub tortură şi tu n-ai fost o excepţie. Suntem foarte recunoscători pentru ceea ce ai făcut pentru noi şi conştienţi de preţul plătit de tine. Profesional şi personal. Dorim să primeşti o deplină compensare. Cu nişte condiţii, bineînţeles. Suma s-ar putea să fie mare.

Unde a învăţat să mă scruteze astfel? Să fie tot timpul inaccesibil. Să le transmită ălora o stare de tensiune, când el însuşi rămâne impasibil.

I-am citit condiţiile, oarecum asemănătoare celor impuse lui Landau, dar în sens invers. Să rămână în afara Regatului Unit şi să nu intre decât cu acordul nostru prealabil. O reglementare definitivă şi exhaustivă a tuturor pretenţiilor. Tăcerea sa perpetuă, exprimată ex abundanti cautela într-o jumătate de duzină de moduri diferite. O grămadă de bani pentru care să semnezi aici, cu condiţia – iar şi iar cu condiţia – că-şi va ţine gura închisă.

N-a semnat, totuşi. Se plictisise deja. Mi-a îndepărtat cu un gest neglijent superbul meu stilou.

— Apropo, ce-aţi făcut cu Walt? I-am adus o căciulă. Ca un acoperământ de ceainic, cu dungi, ca blana de tigru. Nu reuşesc să găsesc chestia asta nenorocită!

— Dacă mi-o trimiţi, voi avea grijă s-o primească, l-am asigurat eu.

După tonul vocii mele, zâmbi trist.

— Bietul Walt… I-au făcut vânt, nu-i aşa?

— Ne ofilim repede în această meserie, îi spusei eu, dar nu-l puteam privi în ochi, aşa că am schimbat subiectul. Presupun că ai auzit că mătuşile tale au vândut editura casei Lupus Books.

Începu să râdă. Nu râsul său de altădată, e adevărat, dar râsul unui om liber, în orice caz.

— Jumbo, diavolul bătrân! A reuşit să păcălească