Ea i l-a schimbat şi i-a reţinut un loc la o cursă directă Aeroflot ce decola luni la orele unsprezece şi douăzeci şi ajungea la Lisabona la cincisprezece şi treizeci, cu escală la Praga.

Biletul a fost folosit de cineva. Un bărbat înalt, care n-a vorbit cu nimeni şi care semăna ca două picături de apă, sau aproape, cu Barley. Înalt, poate, ca bărbatul din holul agenţiei VAAP. L-am controlat oricum. L-am verificat pe tot parcursul traseului, care s-a oprit la Tina, menajera lui Barley de la Lisabona. Da, da! Tina avusese veşti de la el, i-a explicat ea lui Merridew. Trimisese o ilustrată frumoasă de la Moscova, în care spunea că întâlnise o prietenă şi că aveau de gând să plece în vacanţă!

Merridew s-a simţit profund uşurat când a aflat că Barley nu se reîntorsese în cele din urmă în ograda sa.

 

În lunile următoare, înainte de a dispărea din nou, începuse să se schiţeze un tablou al vieţii de apoi a lui Barley. Un traficant de droguri vest-german auzi povestindu-se, în timp ce se afla în detenţie, că într-o închisoare de lângă Kiev era interogat un individ care răspundea descrierii lui Barley. Un tip vesel, spusese germanul. Popular printre ceilalţi deţinuţi. Liber. Până şi gardienii îl gratificau din când în când cu câte un surâs forţat.

Un cuplu de francezi aventuroşi, care se întorcea cu maşina acasă, fusese ajutat de un „englez înalt şi prietenos”, care le-a vorbit în franceză când fuseseră implicaţi într-o coliziune cu o limuzină sovietică în apropiere de Smolensk. Nimeni n-a fost rănit. Un metru optzeci, păr castaniu zburlit, politicos, un râs zgomotos, încadrat de neciopliţii ăia de ruşi.

Într-o zi, în apropiere de Crăciun, nu mult după ce Ned predase în mod oficial Casa Rusia, sosi un mesaj din Havana. O sursă cubaneză informă că un englez se afla în detenţie specială într-o închisoare politică în apropiere de Minsk şi că obişnuia să cânte foarte mult.

„Să cânte? întrebă Centrala înfuriată. Ce să cânte?”

„Cântă Satchmo”, răspunse Havana. Sursa era un împătimit al jazzului, ca şi englezul.

Şi ce s-a întâmplat cu textul scrisorii lui Barley către Ned? Acesta rămâne unul dintre micile mistere ale acestei afaceri, dat fiind că n-a ajuns niciodată în dosar şi nu există niciun fel de înregistrare a sa în istoria oficială a cazului Bluebird. Cred că Ned s-a agăţat de el ca de ceva la care ţinea mult prea mult ca să fie depus la dosar.

Acesta ar trebui să fie sfârşitul poveştii sau, mai curând, povestea n-ar trebui să aibă sfârşit. Dacă ar fi să-i crezi pe iniţiaţi, Barley se pare că plecase pentru a se alătura armatei umbrelor care bântuie prin străduţele întunecate ale societăţii moscovite, populate de detectori şi spioni abandonaţi, de cei schimbaţi şi de cei suspectaţi, însoţiţi de nevestele lor patetice şi de supraveghetorii lor îmbufnaţi, distribuindu-le raţiile din ce în ce mai reduse de articole de lux occidentale şi de amintiri occidentale.

Barley ar fi trebuit să fie zărit după câţiva ani, în mod accidental, la o petrecere, unde un fericit ziarist britanic ar fi fost în mod misterios prezent şi poate, dacă vremurile rămâneau aceleaşi, ar fi fost însărcinat cu o insignifiantă misiune de dezinformare sau i s-ar fi cerut să arunce cu puţin praf în ochii foştilor săi stăpâni.

Într-adevăr, se pare că acest ritual avea să fie curmat, când o telegramă urgentă de la succesorul lui Paddy raportă că un englez mare, cu părul castaniu, fusese zărit – nu numai zărit, ci şi auzit – cântând la un saxofon tenor la un club nou din oraşul vechi, după un an şi o zi de la dispariţia sa.

Clive fu scos din pat, mesaje zburară între Londra şi Langley, Foreign Office-ul a fost consultat şi o dată în viaţă a dat un aviz neechivoc: „Nu este problema noastră, nici a voastră.” Şi se părea că ruşii erau mai bine echipaţi decât noi pentru a-l ţine pe Barley în lesă. De altfel, ruşii făcuseră dovada acestui lucru şi înainte.

A doua zi sosi o altă telegramă, de data aceasta de la grasul Merridew din Lisabona. Tina, menajera lui Barley, cu care Merridew rămăsese vrând-nevrând în contact, primise instrucţiuni să pregătească apartamentul pentru sosirea stăpânului ei.

„Dar pe ce cale?” întrebă Merridew.

„Prin telefon”, răspunse ea. Îi telefonase Senhor Barley.

„De unde ţi-a telefonat, femeie tâmpită?”

Tina nu întrebase, iar Barley nu spusese. De ce să-l mai întrebe unde era, dacă azi-mâine venea la Lisabona?

Merridew era înspăimântat şi nu era singurul. I-am anunţat pe americani, însă cei de la Langley suferiseră o pierdere colectivă a memoriei. Doar că nu ne-au întrebat care Barley. Oamenii cred, în mod curent, că serviciile, cum e al nostru, iau măsuri de represalii foarte violente împotriva acelora care le-au trădat secretele. Ei bine, câteodată este adevărat; aşa procedează, cu toate că rareori o fac împotriva oamenilor de clasa lui Barley. Dar în acest caz, a fost clar de la bun început că nimeni – şi cu atât mai puţin cei de la Langley – nu voia câtuşi de puţin să pună sub lumina reflectoarelor pe cineva pe care-l doreau atât de mult să-l facă uitat. Mai bine să-i cumpărăm tăcerea, au căzut ei de acord şi să-i ţinem pe americani deoparte.

 

Urcam treptele cu teamă. Refuzasem serviciile de protecţie ale lui Brock şi oferta făcută cu jumătate de inimă de a mă sprijini. Casa scărilor era întunecată şi abruptă, neprimitoare şi neplăcut de liniştită. Era la începutul serii, dar ştiam că Barley era acasă. Am apăsat butonul soneriei, dar n-am auzit-o sunând. Aşa că am bătut în uşa scundă, de lemn gros. Îmi amintea de casa plutitoare de pe Insulă. Am auzit paşi înăuntru şi m-am dat înapoi imediat, fără vreun motiv anume, dar presupun că era ceva de genul fricii de animale. Va fi oare fioros? Va fi oare furios? Sau prea expansiv? Mă va arunca în jos pe scări sau mă va cuprinde în braţe? Aveam o servietă şi îmi amintesc că am trecut-o în mâna stângă, pentru a fi pregătit să mă apăr, cu toate că, Dumnezeu ştie, nu