Agenţia era plină de strategi străluciţi, spre deosebire de triştii lor omologi din lumea exterioară. Dumnezeu să aibă în pază Agenţia. Ce ne-am face fără ea?

Şi ca şi cum asta n-ar fi fost îndeajuns, noi supoziţii s-au adăugat celor deja existente. De pildă, că Sheriton fusese unealta nevinovată a Pentagonului. Acesta din urmă pregătise falsa listă de cumpărături şi ştiuse tot timpul că Bluebird era o capcană.

Şi fiecare zvon nou trebuia luat în serios, chiar dacă singurul mister adevărat rămânea cine şi de ce îl inventase. Răspunsul, în multe cazuri, s-a dovedit a fi Russell Sheriton, care se lupta pentru propria piele.

În ceea ce-l priveşte pe Bluebird, dacă nu murise încă de moarte naturală, acum murea precis.

Doar Ned, întors din priveghiul său autoimpus, a fost atât de tâmpit, încât să avanseze ipoteza cea mai credibilă. „Bluebird a fost în regulă şi noi l-am omorât”, a spus el fără menajamente, la prima întâlnire la care a participat. N-a mai fost invitat la următoarea.

Şi toate acestea s-au întâmplat în timp ce n-am încetat să-l căutăm pe Barley, chiar dacă unii dintre noi eram fericiţi să nu-l găsim. Ne apropiam de el, ne învârteam în jurul lui şi prea adesea ne îndepărtam de el. Dar eram oameni de onoare. N-am renunţat niciodată.

Dar ce târg încheiase Barley? Şi de ce?

Ce erau ruşii gata să cumpere de la el, de la Barley, care până acum nu avusese nevoie decât de un dejun copios, plătit mai mult ca sigur din propriul buzunar, pentru ca să se convingă să schimbe definitiv tabăra?

La urma urmelor, fusese prăjit. Făcut scrum! Chiar înainte de momentul de a se fi dus la ei! Şi o ştia!

Ce-avea el să le ofere şi nu puteau ei să-şi procure singuri? Vorbim, la urma urmelor, de tortură, de procedeele cele mai abjecte, de abisuri ale agoniei din care, şi atunci când te întorci, nu-ţi revii, trăind un infern inimaginabil. S-ar putea prea bine ca ruşii să-şi îmbunătăţească imaginea, dar nimeni nu a presupus în mod serios că vor renunţa de azi pe mâine la metodele care i-au făcut să dispună de un avantaj sute şi sute de ani.

Primul şi cel mai evident răspuns era lista de cumpărături. Barley putea să le spună fără înconjur ruşilor că nu o va obţine de la stăpânii săi fără să primească anumite garanţii şi că preferă să suporte martiriul până la sfârşitul vieţii sale decât să le dea lista de cumpărături pe gratis.

L-au crezut pe cuvânt. Ei au înţeles că trebuiau să se lipsească de lista de cumpărături dacă nu acceptau condiţiile sale. Iar cum oamenii în cenuşiu din ambele tabere se tem tot atât de mult de abnegaţie ca şi de dragoste, blânzii înţelepţi din KGB au preferat să trateze cu acea parte a lui Barley pe care o înţelegeau, decât să se încurce cu aceea pe care nu o înţelegeau.

Ştiau că are puterea să refuze, să spună: „Nu, nu mă duc să aduc lista de cumpărături. Nu, nu voi păşi în apartamentul lui Igor, până când nu mi-aţi dat mai mult decât cuvântul vostru de onoare”.

Ştiau, după ce-l ascultaseră, că avea forţa necesară. Ca şi noi, au fost stânjeniţi oarecum de ea.

Iar Barley – aşa cum le spusese el lui Henziger şi lui Wicklow la cină – nu întâlnise până atunci un rus care să-şi dea cuvântul de onoare şi apoi să-l calce. Nu vorbea despre politică, bineînţeles, ci pur şi simplu despre afaceri.

Iar în schimb? Ce a cumpărat Barley?

Katia.

Matvei.

Gemenii.

Nu era un târg prost. Oameni în carne şi oase în schimbul unor argumente nereale.

Pentru el însuşi? Nimic. Nimic care să poată să schimbe puterea exigenţelor sale privitoare la cei pe care-i luase sub protecţia sa.

Încetul cu încetul, a devenit evident că Barley, o dată în viaţa lui, încheiase un contract de primă mână. Dacă Bluebird era o cauză pierdută, Katia şi copiii ei se dovedeau a fi o cauză salvată. A rămas la editura Octombrie, era zărită ocazional la recepţii, răspundea la telefon acasă şi la serviciu. Gemenii mergeau în continuare la şcoală şi cântau aceleaşi cântece idioate. Matvei îşi trăia viaţa lui de om cumsecade.

Curând, deci, o altă mare teorie se adăugă celorlalte, deja expuse: „Sovieticii se lansează într-o operaţiune de camuflaj intern. Ei nu vor să dea credit dezvăluirilor făcute de Bluebird privind incompetenţa lor”.

Acul cadranului a oscilat în partea cealaltă un timp, iar documentele Bluebird au fost considerate autentice. Dar nu pentru mult timp.

— Asta vor ei să ne facă să credem, spusese un puternic om al zilei.

Aşa că acul reveni cu iuţeală la poziţia sa iniţială, pentru că nimănui nu-i place să fie luat drept imbecil.

În orice caz, târgul încheiat de Barley a fost respectat. Katia nu şi-a pierdut privilegiile, legitimaţia roşie, apartamentul, slujba şi chiar, pe măsură ce lunile treceau, frumuseţea.

La început, este adevărat, rapoartele vorbeau de o paloare a văduviei, de un aspect neglijent şi de lungi absenţe de la muncă. E clar că nimeni nu-i promisese lui Barley că nu va fi invitată să dea de bunăvoie o declaraţie în legătură cu relaţia sa cu defunctul Bluebird.

Dar încetul cu încetul, după o perioadă convenabilă de retragere, a redevenit plină de viaţă şi a fost văzută în lume.

Dar Barley? Fierbinte, rece, foarte rece. Mătuşile sale au primit scrisori oficiale de demisie, purtând ştampila poştei din Lisabona, după câteva zile de la încheierea târgului de carte. Stilul lor purta amprenta vechiului Barley: un plictis general pentru viaţa editorială, industria cărţii explodase prea repede, era vremea să facă alte lucruri în cei câţiva ani buni pe care îi mai avea de trăit.

Iar în privinţa planurilor sale imediate, îşi propunea „să dispară pentru un timp” şi să exploreze locuri exotice. Prin urmare, era clar că nu se mai afla în Rusia.

Adică, aparent clar, mai bine zis.

De altfel, aşa a afirmat el însuşi. Tot aşa a spus şi fata drăgălaşă de la agenţia de voiaj Barry Martin, care-şi avea birourile la Mejdunarodnaia. „Domnul Scott Blair hotărâse să se întoarcă la Lisabona în loc de Londra”, spusese ea. Un curier de la VAAP îi adusese biletul.