Iar micuţul Landau râdea la gluma lor, făcându-le jocul. „Băi, sunt polonezul pe care nu-l pui jos cu una, cu două”, declara el mândru, comandând încă un rând. Aşa îi făcea el să râdă. Dar nu pe seama lui. Apoi, mai mult ca sigur, pentru a-şi continua spusele, scotea la iuţeală un pieptăn din buzunarul de la piept şi se apleca. Uitându-se la un tablou de pe perete sau la orice suprafaţă lucioasă, îşi potrivea cu mâinile micuţe părul prea negru, aducându-l spre spate, pentru a dobândi un aer mai viril, înainte de a porni la atac pentru o altă cucerire. „Cine este tipa drăguţă care se uită de acolo din colţ la mine?” întreba el, într-un amestec păcătos de poloneză de ghetou şi de londoneză de mahala. „Bună, iubito! De ce să suferi singurică în seara asta?” – şi o dată din cinci marca, ceea ce, după părerea lui, constituia un randament acceptabil, cu condiţia de a încerca fără întrerupere.

În seara aceasta, însă, Landau nu se gândea nici să marcheze, nici să încerce. Se gândea că a muncit din nou de şi-a dat duhul pentru nimica toată sau, cum mi-a spus el mai plastic, pentru un pupic de curvă. În momentul de faţă, fiecare târg, fie de carte, fie audio, sau de oricare altceva, îl secătuia mai mult decât dorea să recunoască, aşa cum făceau şi femeile. Şi îi dădeau prea puţin în schimb. Şi că de-abia aştepta avionul de mâine care să-l ducă înapoi la Londra. Iar, dacă păsărica aia rusească, în albastru, nu s-ar strădui atât să-i atragă atenţia, tocmai când încerca să-şi încheie socotelile şi să arboreze zâmbetul monden pentru a se alătura veselei adunături, i-ar spune el câteva vorbe pe limba ei, pe care să le regrete amândoi toată viaţa.

Că era rusoaică, asta era sigur. Doar unei rusoaice îi putea atârna de braţ o sacoşă de plastic (chiar dacă de obicei sacoşele astea erau din sfoară), pentru eventualitatea unor cumpărături norocoase, ce reprezintă triumful vieţii cotidiene. Doar o rusoaică poate fi atât de curioasă încât să stea îndeajuns de aproape de un bărbat ca să-i poată verifica socotelile. În sfârşit, doar o rusoaică ar putea să ofteze de nerăbdare înainte de a întrerupe pe cineva, ceea ce, când era vorba de un bărbat, îi amintea lui Landau de tatăl său legându-şi şireturile, iar atunci când era vorba de o femeie, îi evoca patul.

— Scuzaţi-mă, domnule. Sunteţi domnul de la Abercrombie & Blair? întrebă ea.

— Nu aici, drăguţă, spuse Landau, fără să ridice capul. I se adresase în englezeşte, aşa că îi răspunsese tot în englezeşte, potrivit obiceiului său.

— Domnul Barley?

— Niciun Barley, drăguţă! Landau.

— Dar acesta este standul domnului Barley.

— Nu este standul domnului Barley. E standul meu. Abercrombie & Blair e alături.

Tot cu capul în jos, Landau îi arătă cu pixul la stânga, către standul gol de partea cealaltă a despărţiturii, unde un panou verde anunţa cu litere de aur bătrâna editură Abercrombie & Blair din Norfolk Street, Strand.

— Dar acest stand este gol. Nu e nimeni acolo, obiectă femeia. A fost gol şi ieri.

— Aşa e. Bravo! replică Landau pe un ton fără drept de apel pentru oricine.

Se aplecă în mod ostentativ şi mai tare peste registru, aşteptând ca silueta albastră să se îndepărteze. Gest nepoliticos din partea lui, ştia, dar această prezenţă încăpăţânată îl făcea să fie şi mai grosolan.

— Dar unde este Scott Blair? Unde este individul căruia i se spune Barley? Trebuie să vorbesc cu el. E foarte urgent!

Landau începu să o urască pe femeie, cuprins de o brutalitate de neînţeles.

— Domnul Scott Blair, începu el, ridicând brusc capul şi privind-o drept în ochi, mai cunoscut apropiaţilor săi pe numele de Barley, este absent nemotivat, stimată doamnă. Da, compania sa a închiriat un stand. Iar domnul Scott Blair este preşedinte, director, administrator general şi, după câte ştiu, dictator pe viaţă al acestei societăţi. Cu toate acestea, nu şi-a ocupat standul… Prinzându-i privirea, începu s-o lase mai domol. Ascultă, dragă, încerc să-mi câştig pâinea, e bine? Nu de la domnul Barley Scott Blair, cu toată dragostea pe care i-o port.

Apoi se opri brusc, o îngrijorare cavalerească potolindu-i furia. Femeia tremura. Nu-i tremurau numai mâinile, care strângeau sacoşa cafenie, ci şi gâtul, întrucât văzu guleraşul de dantelă de la rochia ei albastră îngrijită zbătându-i-se pe pielea gâtului mai albă decât dantela. În schimb, gura şi bărbia se crispaseră cu o hotărâre care îi impunea respect.

— Vă rog, domnule, fiţi amabil şi ajutaţi-mă, îl imploră ea, ca şi cum nu avea nicio scăpare.

Landau susţinea sus şi tare că se pricepe la femei. Alta dintre micile lui fuduleli agasante, dar nu lipsite de noimă.

„Femeile, Harry, sunt un divertisment pentru mine, subiectul preferat de cercetare şi pasiunea mea devorantă, îmi mărturisi el, cu o convingere în glas tot atât de solemnă ca jurământul unui francmason. Nu mai era în stare să spună câte avusese, dar îi plăcea să declare că cifra era de ordinul sutelor şi că nu era una care să aibă nici cel mai mic motiv să regrete experienţa. Joc cinstit, aleg cu discernământ, Harry, mă asigura el, atingându-şi o nară cu degetul arătător. Fără vene tăiate, fără căsnicii distruse, fără cuvinte urâte după aceea.” Cât de adevărat era nu va şti nimeni niciodată, dar nu exista niciun dubiu că instinctul care l-a ghidat în aventurile sale galante i-a sărit în ajutor în momentul în care îşi forma o părere despre tânăra femeie.

Era serioasă. Inteligentă. Hotărâtă. Era speriată, deşi în ochii ei negri licărea o undă de umor. Avea acea rară calitate pe care Landau, în stilul sau bombastic, o numea „clasa pe care doar Mama Natură ţi-o poate da”. Cu alte cuvinte, era de calitate, o femeie puternică. Şi, întrucât în momente de criză, gândurile nu curg în înlănţuire logică, ci năvălesc peste noi în valuri de intuiţie şi experienţă, Landau a simţit toate acestea dintr-odată şi se împăcase cu ele în momentul în care ea reîncepu să vorbească.

— Unul dintre prietenii mei sovietici a realizat o importantă operă literară, de mare originalitate, spuse ea după ce