Tăcu brusc.

— Un roman? şopti Landau. Apoi, fără să-şi poată explica mai târziu de ce, continuă: Ce titlu are, drăguţă?

Forţa ei, conchise el, nu rezida nici în bravadă, nici în inconştienţă, ci în convingerile sale.

— Care e mesajul cărţii, dacă titlu nu are?

— Cultivă mai curând acţiunea decât discursul. Respinge încetineala cu care se aplică perestroika. Cere acţiune şi este împotriva oricăror schimbări cosmetice.

— Frumos, spuse Landau impresionat.

Vorbea ca mama mea, Harry. Cu bărbia ridicată şi privindu-te drept în ochi.

— În ciuda glasnostului şi al presupusului liberalism al noilor directive, romanul prietenului meu nu poate fi publicat încă în Uniunea Sovietică, continuă ea. Domnul Scott Blair s-a angajat să-l publice cu discreţie.

— Stimată doamnă, spuse Landau amabil, cu faţa de astă dată apropiată de a ei, dacă romanul prietenului dumneavoastră este publicat de venerabila editură Abercrombie & Blair, puteţi fi sigură că o vor face în secret absolut.

Spuse aceasta mai în glumă, mai în serios, neputându-se abţine, dar şi pentru că, în mod instinctiv, dorea să destindă conversaţia şi să o facă mai puţin suspectă în ochii eventualilor observatori. Fie că a înţeles gluma, fie că nu, femeia zâmbi la rândul ei, un surâs cald şi scurt de autoîncurajare, ca un semn al victoriei asupra temerilor ei.

— Deci, domnule Landau, dacă iubiţi pacea, vă rog să luaţi acest manuscris în Anglia şi să-l predaţi imediat domnului Scott Blair. Doar domnului Scott Blair, nimănui altcuiva. Este un semn de încredere.

Ceea ce s-a întâmplat după aceea s-a desfăşurat cu rapiditatea unei tranzacţii la colţ de stradă, între un vânzător hotărât să vândă şi un cumpărător hotărât să cumpere. Primul lucru pe care l-a făcut Landau a fost să privească peste umărul tinerei femei, în spatele acesteia. A făcut-o ca o măsură de precauţie atât pentru ea, cât şi pentru el. Ştia din proprie experienţă că atunci când rusnacii pun la cale vreo maşinaţie, îşi plasează întotdeauna oameni prin apropiere. Dar această parte a sălii de întruniri era goală, zona de sub galerie unde se aflau standurile era întunecată, iar petrecerea din mijlocul încăperii era în toi. Cei trei băieţi în haine de piele de la intrare stăteau de vorbă plictisiţi.

Odată operaţiunea încheiată, Landau citi numele tinerei pe ecusonul de plastic de pe rever, ceea ce ar fi trebuit să facă în mod normal mai devreme, dacă nu l-ar fi distras ochii ei negri. „Ekaterina Orlova”, citi el. Şi, dedesubt, „Octombrie”, în engleză şi în rusă, numele unei mici edituri de stat moscovite, specializate în traduceri de carte sovietică pentru export, destinată mai ales celorlalte ţări socialiste, ceea ce mă tem că o condamna la o relativă mediocritate.

După aceea, sau poate în timp ce îi citea ecusonul, Niki o lămuri ce trebuia să facă. Copil al străzii, Landau cunoştea toate şmecheriile. Femeia putea să aibă curajul a şase lei, şi, după aparenţe, aşa şi era. Dar era departe de a fi o conspiratoare. De aceea a luat-o fără nicio ezitare sub protecţia sa. I s-a adresat ca oricărei femei care avea nevoie de sfaturi practice, ca de pildă cum să ajungă la camera lui de hotel sau ce să-i spună soţiorului la întoarcerea acasă.

— Îl ai asupra ta, drăguţă? întrebă el, privind în jos către plasa de cumpărături şi zâmbindu-i prietenos.

— Da.

— Acolo, nu-i aşa?

— Da.

— Atunci dă-mi sacoşa cu totul, firesc, spuse Landau, dictându-i pas cu pas instrucţiunile. Aşa. Acum dă-mi o îmbrăţişare rusească prietenoasă. Un sărut formal. Bravo! Mi-ai adus un dar oficial de adio în ultima zi a târgului, asta e. Ceva care să cimenteze relaţiile anglo-sovietice şi care, dacă nu-l arunc într-o ladă de gunoi de la aeroport, mă va obliga să am surplus de bagaj la zborul de întoarcere acasă. O tranzacţie foarte normală. Cred că am primit azi vreo jumătate de duzină de astfel de cadouri.

Îi spusese o parte din aceste cuvinte în timp ce se apleca cu spatele la ea. Vârî mâna în sacoşă şi, într-o clipă, strecură cu abilitate pachetul învelit în hârtie de ambalaj în servieta cu multe compartimente, ce se deschidea ca un acordeon.

— Eşti căsătorită, nu-i aşa, Katia?

Niciun răspuns. Poate că nu-l auzise. Sau era prea ocupată să-l privească.

— Soţul tău a scris romanul, am dreptate? spuse Landau, fără să se lase descurajat de tăcerea ei.

— E periculos pentru tine, şopti ea. Trebuie să crezi în ceea ce faci. Dar dacă tu crezi în ceea ce faci, totul devine limpede.

Ca şi cum nu ar fi auzit acest avertisment, Landau alese, dintr-o grămadă de mostre pe care le păstrase pentru a le împărţi în seara aceasta, un set de patru casete cu Visul unei nopţi de vară, în lectura actorilor de la Royal Shakespeare Company, pe care îl puse cu ostentaţie pe masă înainte de a scrie cu o carioca pe cutia din plastic: „De la Niki pentru Katia, în numele Păcii”, şi data. Apoi, ceremonios, puse setul în sacoşa ei, strânse cele două toarte pe care i le vârî în mână, deoarece, văzând-o rămasă fără vlagă, se temu că intră în panică şi-şi pierde controlul. Doar în momentul acela, continuând să o ţină de mâna rece, frumoasă, îi dădu asigurările pe care le aştepta.

— Toţi trebuie să facem ceva riscant din când în când, nu-i aşa, dragă? îi spuse el degajat. Să onorăm acum petrecerea cu prezenţa noastră, ce zici?

— Nu.

— Ce-ai zice să luăm masa împreună undeva?

— Nu ar fi convenabil.

— Să te conduc până la ieşire.

— Mi-e indiferent.

— Ar trebui să zâmbim, frumoasă doamnă, spuse el, tot în englezeşte, în timp ce o însoţea către cealaltă parte a încăperii, sporovăind ca un bun reprezentant comercial ce redevenise.

Când ajunseră la impunătorul palier, Niki îi strânse mâna.

— Ne vedem la târgul de carte. Da? În septembrie. Şi mulţumesc pentru sfaturi. Îmi voi reaminti. Important este că am ajuns la o înţelegere. Lucru plăcut, întotdeauna, nu-i aşa?

Ea îi luă mâna, părând că-şi trage curaj din ea, pentru că zâmbi din nou, un zâmbet uşor uluit, dar plin de recunoştinţă şi irezistibil de cald.

— Prietenul meu a făcut un gest nemaipomenit, explică ea, împingându-şi spre